Templul de la Sinca Veche
“Templului dintre lumi”, un loc aproape nestiut, pierdut pe la poalele Fagarasului, unde, sapata in piatra, exista o alcatuire misterioasa. Un loc fara nume si fara varsta, despre care se spun povesti fabuloase, incarcate de magie. Se spun multe cuvinte venite din noptile pagane ale istoriei, de care destui se tem inca si care ascund intrebari fara raspuns.
Frica de duhuri
Daca intri mai adanc in Tara Fagarasului, in jos de Zarnesti, si intrebi de drumul catre “Templu”, nimeni nu stie sa-ti raspunda.
Chiar si majoritatea localnicilor din Sinca Veche ridica din umeri. intr-un tarziu, ne lamureste mos Toader, un batran uscativ, asezat la umbra, pe lavita de la poarta: „E sus, langa culme. Pe langa politie, iesiti in camp si, de la cruce, in stanga”. Scotoceste intr-un pachet mototolit si pescuieste o tigara stafidita. O aprinde, trage cu sete din ea si intinde mana catre casele din jur: „Ai mai tineri chiar nu stiu de locul asta. Altii, care stiu unde este, nu vor sa spuna. Nu le place sa vorbeasca de el. Li-i teama de duhuri, de nestiut..., mai stiu eu ce sa zic?“. Tace indelung, apoi arunca tigara jumatate fumata in praful drumului. „Duceti-va sa vedeti. Si veniti dupa aia sa va povestesc“. Se ridica anevoie si da sa intre in curte. „Daca vedeti luminile dinauntru, sa stati numai pe un loc“, mormaie in barba, amestecand vorbele cu o tuse haraita.
Intrarea in biserica sapata in stanca nu se vede de nicaieri. Trebuie sa ajungi foarte aproape ca sa o zaresti. Drumul pana acolo, pornit din afara localitatii nici nu e, de fapt, un drum.
E mai mult o carare ce strabate un palc de padure, catre o coama de munte. Ca si cum doar pasii oamenilor veniti in tacere sa se roage aici ar fi cei care marcheaza locul. Urcusul nu e prea lung, dar e greu si abrupt. Deasupra intrarii se vede un palc de salcami tineri, cu radacinile itite prin crapaturile stancii. Primul pas inauntru e ca un pas spre un alt taram. in piatra fragila au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si cu un horn piramidal, ca o turla zvarlita spre cerul liber. Suisul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un mester, rotunjit intr-o spirala aproape perfecta. Pare o turla de biserica prin a carei deschidere se vede cerul. Prin aceasta „cupola“ patrund radacinile copacilor. Pare ca natura de afara ar vrea sa simta ce se petrece dincolo de peretii grosi de cativa metri.
Vocea tacerii si lumina intunericului
Cel mai straniu lucru este lumina care biruieste intunericul grotei. Acea lumina galben-rosiatica, venita dinlauntrul altarului. De unde lumina, daca pe aici nu trece nimeni, niciodata? De la lumanarile aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite in nise de piatra. Nu sunt multe. Doua lumanari, aproape pe sfarsite, inlatura bezna. Deasupra lor, litere ciudate, intr-o limba uitata demult. Si semnul pentagramei pagane, adancit in piatra, de maini necunoscute. La o parte, puse direct pe podeaua de stanca, niste flori de munte albastrii, stranse intr-un manunchi. Atat. Si tacerea absoluta din caverna. O liniste pura si misterioasa. Nicio soapta, niciun alt semn al trecerii cuiva pe aici.
Brusc, se aude un sunet tanguit, stins, obosit, subtire, ca o voce de... sarpe. De parca serpii ar avea voce! Vine de nicaieri... De sus, din cupola, prelins prin scobiturile stancii sau de dincolo de perete, de la altarul celalalt, scufundat in bezna. Parca s-a si facut deodata mai frig, in ciuda caniculei de afara. Pielea ni se strange in broboane mici... Flacaruile lumanarilor se indoaie si palpaie, aruncand umbre pe pereti.
Parca ar trece cineva pe langa ele. Or fi duhurile lui mos Toader, ma gandesc. Apoi inteleg. E vantul. Afara s-a pornit vantul, tulburand, prin crapaturi nevazute, neclintirea templului de piatra. Ne facem grabiti semnul crucii. Pare ciudat intr-un loc despre care nu stii daca e crestin sau pagan...
Iesim din grota, in ultimele raze ale soarelui. Nici pomeneala de vant! Nicio involburare, nicio pala nu misca crengile padurii. Aerul fierbinte al amiezii e la fel de neclintit cum il stiam de la intrare. Sa fi fost totusi altceva? Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinte nevazute? Ne inchinam din nou si coboram fara sa stim ce a fost acolo, ce a trecut pe langa noi...
Abia din drum privim inapoi, catre coasta ce urca la templu. Vazuta de aici, intrarea arata ciudat, asa cum cade umbra, despartind parca stanca in doua. O grota ciudata, inchisa in piatra unui munte si scufundata sub noiane de istorie. Doua mii de ani transformati in blocuri de stanca, o alcatuire de piatra netrecuta pe nicio harta, invelita in umbra tremuratoare a apusului. Un loc straniu, al misterelor, unde oamenii se tem sa calce si unde semne tainice se impletesc cu realitatea...
Doar in trei zile din an poti sa-ti schimbi ursita
Mai tarziu, jos in sat, aveam sa deslusim cate ceva din vorbele lui mos Toader, rostite intre doua rotocoale de fum de tigara.
„Aha, ati simtit vantul?“, rade manzeste: „He, he he. Nu-i vant. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se implinesc dorintele. Asa zic oamenii. Unii si-au implinit acolo ganduri ascunse. Da, tre’ sa fie bune si curate, altfel nu merge! Acolo, la horn, cand intra razele de luna prin el: daca stai in lumina razelor si te gandesti, se implinesc ursitele. Se mai zice ca, uneori, apare inauntru, in templu, o fata. Ca o umbra, asa, ca o parere. O fata tanara, in alb. Nu zice nimic, sta si tace, se roaga, eu stiu? Daca o vezi pe fata in alb si te rogi ei, poti sa schimbi ursita, ce ti-e scris in Cartea din Ceruri. D-aia ii mai zice si Templul Ursitelor. De trei ori pe an poti sa-ti schimbi ursita, De Santgeorgiu, la Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata“.
„Si matale de ce nu ti-ai schimbat ursita, nea Toadere?“, il intreb curioasa. „Ei, si matale acum, de ce aia, matale de ce ailalta... Nu-i lucru usor. Trebe putere si curaj la intuneric. Acu 20–30 de ani, acolo sus, pe dealu’ Plesu, era numa’ tot o serparaie. Nici ciobanii nu stiau toti locul pesterii, si ei treceau cu oile numa la cativa stanjeni de ea. Si din cine ajungea la grota, numa ai cu inima intrau in bezna aia, de la altarele din fund. Umbla vorba ca templu-i plin de comori vechi.
Vechi de dinainte de daci. Aur, eu mai stiu ce? Era si unu’, Moldovan, roman, da’ venit din America, care cica ar fi gasit odoare. A scris el si o carte despre manastire, a facut o societate ceva, cu Sincai, ca Sincai aici s-a nascut. Dup-aia s-a dus in America lui. Eu n-am vazut comori. Eu am gasit aschii de sticla“. „Aschii de sticla?“, fac ochii mari. „Ei, asa zicem noi, un fel de cristale ca sticla, asa. Am gasit doua, dar mi le-au furat niste draci de nepoti de-ai sora-mii. A fost un cristal mic, mai intai, si apoi, la vreo luna asa, unul mai mare, cam cat o unghie. Oamenii zic ca prin aschiile astea, daca le tii la tine, vorbesti cu lumea de dincolo, cu ai de-au sapat templu’“. „Cum le-ai gasit, nea Toadere?“ „Urcam uneori seara si ma rugam inauntru si asa le-am vazut. Erau pe tavan, langa gaura a’ mare, din altar. Clipoceau in intunericul ala, ca doua stelute. Nu ma duceam io sa caut nimic, da-mi era drag de liniste. Si acu, sa va spui p-a dreapta, asteptam sa vad luminile si fumul. De astea bunu-meu zicea ca ele iti arata trecutu’ si viitoru’ si, daca le vezi o data, capeti tineretea de-o pierdusi. Ete, capatai pa dracu’, ca nu zarii nimic! Eh, vorbe... Ia, mai da-mi si mie o tigara“.
Da’ stiu ca le „sudeaza“ batranul... „De ce-or fi ridicat manastirea tocmai acolo, matale ce zici?“, il incit eu.
„Dom’le, sa stii ca intrebarea asta mi-am pus-o si eu. Am mai vorbit si cu altii. Chiar si cu dom’ parintele. Nimeni nu stie sa explice. Dom’ne, zic, s-o ascunda, inteleg, da’ putea s-o ascunda in miezu’ padurii sau la poalele dealului, nu tom’na acolo, in munte. Si ai vazut treaba? D-afara nici nu vezi turla, cosul ala de da catre cer. Nu-l vezi decat dinauntru. Cand eram copil mai era inca, inauntru, masa din altar. O ditamai bucata de piatra, cioplita frumos, netezita, se vedea urmele de fier cum o sapasera ai de demult. Era pusa la fix, de cadea pe ea raza de soare chiar in mijloc, da’ numa’ intr-o zi anume din an. Acum a disparut de acolo. Au mai fost niste insi cu masuratori si ziceau ca acolo e centru’, pe o axa cu cerurile, cu dracu’ stie ce lume, cum ziceau ei, ca eu nu stiu! Da’ io o sa-ti spui ce cred. Io zic ca ai de-au sapat-o nu erau din lumea noastra. Aveau niste simturi aparte. Simteau locul, cum il simt aparii care sapa fantani. Asa au ales stanca aia. Stiau lucruri secrete, aveau alti dumnezei, alte legi... Faceau minuni, aveau vieti nestiute... Lucruri pe care noi nu le mai stim sau nu le mai simtim demult...“
Atingerea unui alt univers
Nimeni nu mai stie cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica de piatra. Cat din povestea de la Sinca Veche e adevar si cat fictiune? Poate nici nu e cazul sa cautam un raspuns.
De ramas, atat a ramas: un templu cu doua altare sapate in inima stancilor, poate mai batran decat crestinismul si unde se petrec lucruri stranii. Poate ca e acolo o poarta catre alte lumi, asa cum povesteste mos Toader. Poate sa fie semnul unei divinitati pagane, niste urme miraculoase ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea caruia ne-am intersectat o clipa.
Poate astazi ti-am spus doar un basm. Cum, la fel de bine, poate ca te-am ajutat sa afli un adevar vechi de mii de ani...
Loc de rugaciune predacic?
Controversele despre originea templului sunt numeroase. Este acolo o manastire crestina ascunsa, sau un vechi templu dacic ori poate preistoric? Oamenii il considera crestin si, de altfel, lacasul a fost sfintit acum multi ani de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului. Mai departe de drumul catre biserica ascunsa se afla un fel de amfiteatru ciudat, imposibil de zarit decat dintr-un singur punct, care arata ca un fel de podium perfect circular,a coperit de iarba si inaltat cu circa doi-trei metri fata de restul zonei. Larg cam de 20 de metri, are inauntru un fel de terase concentrice ca intr-o cetate si care, cu siguranta nu pot fi naturale. La ce folosea amfiteatrul? Era cumva locul unor misterioase ceremonii pagane? Sa fie vorba de ruinele unei asezari dacice? Ce legatura exista intre platoul de iarba si templul straniu al carui nume nu se mai stie?
Zei necrestini?
Cel mai ciudat lucru din „Biserica cu doua altare“ de la Sinca este simbolul cioplit in locul cel mai indepartat de intrare, un loc unde lumina de-abia ajunge. Straniul simbol, nemaiintalnit nicaieri in aceasta forma, reprezinta pentagrama marilor magicieni, avand in mijloc semnul „Yin - Yang“, semnul filozofiilor Extremului Orient. Oare ce putea insemna aceasta alaturare de simboluri? Caror zei se inchinau constructorii „Templului Ascuns“?
Semne de intrebare:
· De ce alcatuirea de piatra are doua altare? Au fost aici doua biserici sau una? Oricum, nu exista nicaieri in lume o biserica crestina cu doua altare.
· Cat de vechi este templul? Vechimea sa este estimata intre 250 si 1500 de ani, dar sunt voci care il dateaza la 7000 de ani.
· Cine l-a sapat? Unii spun ca este o manastire crestin-ortodoxa, in timp ce alti cercetatori sustin ca este dacica sau chiar predacica, deoarece la altar se mai pot vedea inscriptii necrestine, intr-o limba necunoscuta.
· De ce turla acestei biserici este sub forma de trunchi de con si de ce se vede doar dinauntru, nu si din afara?
· De ce inauntrul templului nu exista nici un insemn crestin?
· Cum a ajuns pe peretele cel mai indepartat, in locul cel mai intunecat din templu, pentagrama, simbolul Kabbalei si al marilor alchimisti?
· Cine a sapat semnul Yin-Yang, langa locul unde se spune ca apar cel mai des globurile de lumina si silueta fetei in alb?
· Apar aici lumini sferice? Ele sunt fulgere globulare sau aici este unul din acele „noduri energetice“ cu incarcatura cosmica?
Preluat de la ... http://www.esoterism.ro/ro/sincaveche1.php
“Templului dintre lumi”, un loc aproape nestiut, pierdut pe la poalele Fagarasului, unde, sapata in piatra, exista o alcatuire misterioasa. Un loc fara nume si fara varsta, despre care se spun povesti fabuloase, incarcate de magie. Se spun multe cuvinte venite din noptile pagane ale istoriei, de care destui se tem inca si care ascund intrebari fara raspuns.
Frica de duhuri
Daca intri mai adanc in Tara Fagarasului, in jos de Zarnesti, si intrebi de drumul catre “Templu”, nimeni nu stie sa-ti raspunda.
Chiar si majoritatea localnicilor din Sinca Veche ridica din umeri. intr-un tarziu, ne lamureste mos Toader, un batran uscativ, asezat la umbra, pe lavita de la poarta: „E sus, langa culme. Pe langa politie, iesiti in camp si, de la cruce, in stanga”. Scotoceste intr-un pachet mototolit si pescuieste o tigara stafidita. O aprinde, trage cu sete din ea si intinde mana catre casele din jur: „Ai mai tineri chiar nu stiu de locul asta. Altii, care stiu unde este, nu vor sa spuna. Nu le place sa vorbeasca de el. Li-i teama de duhuri, de nestiut..., mai stiu eu ce sa zic?“. Tace indelung, apoi arunca tigara jumatate fumata in praful drumului. „Duceti-va sa vedeti. Si veniti dupa aia sa va povestesc“. Se ridica anevoie si da sa intre in curte. „Daca vedeti luminile dinauntru, sa stati numai pe un loc“, mormaie in barba, amestecand vorbele cu o tuse haraita.
Intrarea in biserica sapata in stanca nu se vede de nicaieri. Trebuie sa ajungi foarte aproape ca sa o zaresti. Drumul pana acolo, pornit din afara localitatii nici nu e, de fapt, un drum.
E mai mult o carare ce strabate un palc de padure, catre o coama de munte. Ca si cum doar pasii oamenilor veniti in tacere sa se roage aici ar fi cei care marcheaza locul. Urcusul nu e prea lung, dar e greu si abrupt. Deasupra intrarii se vede un palc de salcami tineri, cu radacinile itite prin crapaturile stancii. Primul pas inauntru e ca un pas spre un alt taram. in piatra fragila au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si cu un horn piramidal, ca o turla zvarlita spre cerul liber. Suisul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un mester, rotunjit intr-o spirala aproape perfecta. Pare o turla de biserica prin a carei deschidere se vede cerul. Prin aceasta „cupola“ patrund radacinile copacilor. Pare ca natura de afara ar vrea sa simta ce se petrece dincolo de peretii grosi de cativa metri.
Vocea tacerii si lumina intunericului
Cel mai straniu lucru este lumina care biruieste intunericul grotei. Acea lumina galben-rosiatica, venita dinlauntrul altarului. De unde lumina, daca pe aici nu trece nimeni, niciodata? De la lumanarile aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite in nise de piatra. Nu sunt multe. Doua lumanari, aproape pe sfarsite, inlatura bezna. Deasupra lor, litere ciudate, intr-o limba uitata demult. Si semnul pentagramei pagane, adancit in piatra, de maini necunoscute. La o parte, puse direct pe podeaua de stanca, niste flori de munte albastrii, stranse intr-un manunchi. Atat. Si tacerea absoluta din caverna. O liniste pura si misterioasa. Nicio soapta, niciun alt semn al trecerii cuiva pe aici.
Brusc, se aude un sunet tanguit, stins, obosit, subtire, ca o voce de... sarpe. De parca serpii ar avea voce! Vine de nicaieri... De sus, din cupola, prelins prin scobiturile stancii sau de dincolo de perete, de la altarul celalalt, scufundat in bezna. Parca s-a si facut deodata mai frig, in ciuda caniculei de afara. Pielea ni se strange in broboane mici... Flacaruile lumanarilor se indoaie si palpaie, aruncand umbre pe pereti.
Parca ar trece cineva pe langa ele. Or fi duhurile lui mos Toader, ma gandesc. Apoi inteleg. E vantul. Afara s-a pornit vantul, tulburand, prin crapaturi nevazute, neclintirea templului de piatra. Ne facem grabiti semnul crucii. Pare ciudat intr-un loc despre care nu stii daca e crestin sau pagan...
Iesim din grota, in ultimele raze ale soarelui. Nici pomeneala de vant! Nicio involburare, nicio pala nu misca crengile padurii. Aerul fierbinte al amiezii e la fel de neclintit cum il stiam de la intrare. Sa fi fost totusi altceva? Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinte nevazute? Ne inchinam din nou si coboram fara sa stim ce a fost acolo, ce a trecut pe langa noi...
Abia din drum privim inapoi, catre coasta ce urca la templu. Vazuta de aici, intrarea arata ciudat, asa cum cade umbra, despartind parca stanca in doua. O grota ciudata, inchisa in piatra unui munte si scufundata sub noiane de istorie. Doua mii de ani transformati in blocuri de stanca, o alcatuire de piatra netrecuta pe nicio harta, invelita in umbra tremuratoare a apusului. Un loc straniu, al misterelor, unde oamenii se tem sa calce si unde semne tainice se impletesc cu realitatea...
Doar in trei zile din an poti sa-ti schimbi ursita
Mai tarziu, jos in sat, aveam sa deslusim cate ceva din vorbele lui mos Toader, rostite intre doua rotocoale de fum de tigara.
„Aha, ati simtit vantul?“, rade manzeste: „He, he he. Nu-i vant. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se implinesc dorintele. Asa zic oamenii. Unii si-au implinit acolo ganduri ascunse. Da, tre’ sa fie bune si curate, altfel nu merge! Acolo, la horn, cand intra razele de luna prin el: daca stai in lumina razelor si te gandesti, se implinesc ursitele. Se mai zice ca, uneori, apare inauntru, in templu, o fata. Ca o umbra, asa, ca o parere. O fata tanara, in alb. Nu zice nimic, sta si tace, se roaga, eu stiu? Daca o vezi pe fata in alb si te rogi ei, poti sa schimbi ursita, ce ti-e scris in Cartea din Ceruri. D-aia ii mai zice si Templul Ursitelor. De trei ori pe an poti sa-ti schimbi ursita, De Santgeorgiu, la Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata“.
„Si matale de ce nu ti-ai schimbat ursita, nea Toadere?“, il intreb curioasa. „Ei, si matale acum, de ce aia, matale de ce ailalta... Nu-i lucru usor. Trebe putere si curaj la intuneric. Acu 20–30 de ani, acolo sus, pe dealu’ Plesu, era numa’ tot o serparaie. Nici ciobanii nu stiau toti locul pesterii, si ei treceau cu oile numa la cativa stanjeni de ea. Si din cine ajungea la grota, numa ai cu inima intrau in bezna aia, de la altarele din fund. Umbla vorba ca templu-i plin de comori vechi.
Vechi de dinainte de daci. Aur, eu mai stiu ce? Era si unu’, Moldovan, roman, da’ venit din America, care cica ar fi gasit odoare. A scris el si o carte despre manastire, a facut o societate ceva, cu Sincai, ca Sincai aici s-a nascut. Dup-aia s-a dus in America lui. Eu n-am vazut comori. Eu am gasit aschii de sticla“. „Aschii de sticla?“, fac ochii mari. „Ei, asa zicem noi, un fel de cristale ca sticla, asa. Am gasit doua, dar mi le-au furat niste draci de nepoti de-ai sora-mii. A fost un cristal mic, mai intai, si apoi, la vreo luna asa, unul mai mare, cam cat o unghie. Oamenii zic ca prin aschiile astea, daca le tii la tine, vorbesti cu lumea de dincolo, cu ai de-au sapat templu’“. „Cum le-ai gasit, nea Toadere?“ „Urcam uneori seara si ma rugam inauntru si asa le-am vazut. Erau pe tavan, langa gaura a’ mare, din altar. Clipoceau in intunericul ala, ca doua stelute. Nu ma duceam io sa caut nimic, da-mi era drag de liniste. Si acu, sa va spui p-a dreapta, asteptam sa vad luminile si fumul. De astea bunu-meu zicea ca ele iti arata trecutu’ si viitoru’ si, daca le vezi o data, capeti tineretea de-o pierdusi. Ete, capatai pa dracu’, ca nu zarii nimic! Eh, vorbe... Ia, mai da-mi si mie o tigara“.
Da’ stiu ca le „sudeaza“ batranul... „De ce-or fi ridicat manastirea tocmai acolo, matale ce zici?“, il incit eu.
„Dom’le, sa stii ca intrebarea asta mi-am pus-o si eu. Am mai vorbit si cu altii. Chiar si cu dom’ parintele. Nimeni nu stie sa explice. Dom’ne, zic, s-o ascunda, inteleg, da’ putea s-o ascunda in miezu’ padurii sau la poalele dealului, nu tom’na acolo, in munte. Si ai vazut treaba? D-afara nici nu vezi turla, cosul ala de da catre cer. Nu-l vezi decat dinauntru. Cand eram copil mai era inca, inauntru, masa din altar. O ditamai bucata de piatra, cioplita frumos, netezita, se vedea urmele de fier cum o sapasera ai de demult. Era pusa la fix, de cadea pe ea raza de soare chiar in mijloc, da’ numa’ intr-o zi anume din an. Acum a disparut de acolo. Au mai fost niste insi cu masuratori si ziceau ca acolo e centru’, pe o axa cu cerurile, cu dracu’ stie ce lume, cum ziceau ei, ca eu nu stiu! Da’ io o sa-ti spui ce cred. Io zic ca ai de-au sapat-o nu erau din lumea noastra. Aveau niste simturi aparte. Simteau locul, cum il simt aparii care sapa fantani. Asa au ales stanca aia. Stiau lucruri secrete, aveau alti dumnezei, alte legi... Faceau minuni, aveau vieti nestiute... Lucruri pe care noi nu le mai stim sau nu le mai simtim demult...“
Atingerea unui alt univers
Nimeni nu mai stie cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica de piatra. Cat din povestea de la Sinca Veche e adevar si cat fictiune? Poate nici nu e cazul sa cautam un raspuns.De ramas, atat a ramas: un templu cu doua altare sapate in inima stancilor, poate mai batran decat crestinismul si unde se petrec lucruri stranii. Poate ca e acolo o poarta catre alte lumi, asa cum povesteste mos Toader. Poate sa fie semnul unei divinitati pagane, niste urme miraculoase ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea caruia ne-am intersectat o clipa.
Poate astazi ti-am spus doar un basm. Cum, la fel de bine, poate ca te-am ajutat sa afli un adevar vechi de mii de ani...
Loc de rugaciune predacic?
Controversele despre originea templului sunt numeroase. Este acolo o manastire crestina ascunsa, sau un vechi templu dacic ori poate preistoric? Oamenii il considera crestin si, de altfel, lacasul a fost sfintit acum multi ani de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului. Mai departe de drumul catre biserica ascunsa se afla un fel de amfiteatru ciudat, imposibil de zarit decat dintr-un singur punct, care arata ca un fel de podium perfect circular,a coperit de iarba si inaltat cu circa doi-trei metri fata de restul zonei. Larg cam de 20 de metri, are inauntru un fel de terase concentrice ca intr-o cetate si care, cu siguranta nu pot fi naturale. La ce folosea amfiteatrul? Era cumva locul unor misterioase ceremonii pagane? Sa fie vorba de ruinele unei asezari dacice? Ce legatura exista intre platoul de iarba si templul straniu al carui nume nu se mai stie?
Zei necrestini?
Cel mai ciudat lucru din „Biserica cu doua altare“ de la Sinca este simbolul cioplit in locul cel mai indepartat de intrare, un loc unde lumina de-abia ajunge. Straniul simbol, nemaiintalnit nicaieri in aceasta forma, reprezinta pentagrama marilor magicieni, avand in mijloc semnul „Yin - Yang“, semnul filozofiilor Extremului Orient. Oare ce putea insemna aceasta alaturare de simboluri? Caror zei se inchinau constructorii „Templului Ascuns“?
Semne de intrebare:
· De ce alcatuirea de piatra are doua altare? Au fost aici doua biserici sau una? Oricum, nu exista nicaieri in lume o biserica crestina cu doua altare.
· Cat de vechi este templul? Vechimea sa este estimata intre 250 si 1500 de ani, dar sunt voci care il dateaza la 7000 de ani.
· Cine l-a sapat? Unii spun ca este o manastire crestin-ortodoxa, in timp ce alti cercetatori sustin ca este dacica sau chiar predacica, deoarece la altar se mai pot vedea inscriptii necrestine, intr-o limba necunoscuta.
· De ce turla acestei biserici este sub forma de trunchi de con si de ce se vede doar dinauntru, nu si din afara?
· De ce inauntrul templului nu exista nici un insemn crestin?
· Cum a ajuns pe peretele cel mai indepartat, in locul cel mai intunecat din templu, pentagrama, simbolul Kabbalei si al marilor alchimisti?
· Cine a sapat semnul Yin-Yang, langa locul unde se spune ca apar cel mai des globurile de lumina si silueta fetei in alb?
· Apar aici lumini sferice? Ele sunt fulgere globulare sau aici este unul din acele „noduri energetice“ cu incarcatura cosmica?
Preluat de la ... http://www.esoterism.ro/ro/sincaveche1.php
