OZN deasupra Casei Poporului Bucuresti

Sursa ... http://www.dailymail.co.uk/news/article-2279624/Welcome-earth-Photo-UFO-hovering-Bucharest-parliament-mirrors-famous-White-House-scene-Independence-Day.html

Romania interbelica in The National Geographic Magazine (USA)

Romania anului 1934: o calatorie cu National Geographic printre "oameni plini de culori si temple ascunse" 

Alex Goaga, 12 Oct 2012 exclusiv

Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere “Romaniei vrajite”, o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce “aduce un pic si cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii "de colectie" ce infioara. 

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Romanie cu Basarabia lipita de “patria muma”, o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar “de epoca”, in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi “omeniti” de romani cu cateva felii de paine si miere, “mana cereasca” pentru ei.

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934. Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor – romanii, hunii, tatarii, turcii - toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. “Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit «Micul Paris» din Balcani”. Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

“Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe”, noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu – caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

“Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat”.

In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 – n.r.) si era asteptat “cu casa inchisa” si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. “Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an”, noteaza National Geographic.

Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru.

In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare. 

“Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor”, noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

“In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente”.

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea “partea de Est”.

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.

Taberele de tigani

In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. “De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei”.

“Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani”. Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo. “Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila”, nota National Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria “a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei”.

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere “un pamant mai rusesc decat in Rusia”.

“Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918”, subliniaza autorii articolului.

Transilvania interbelica

“Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi – romana, germana si ungureste”.

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa “Biserica Neagra” plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, “adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului”.

“Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania”.

Mergand cu masina prin Transilvania, autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est. ”Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza”.

In calatoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun “de patru-cinci case” unde se sarbatorea o nunta.

“Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 – n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania”.

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca “intreaga lume” cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume. “Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America”.

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandit Ministerului Turismului.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Cum ti se pare viziunea National Geographic asupra Romaniei interbelice? Wall-Street.ro te incurajeaza sa comentezi.

Sursa ... http://www.wall-street.ro/articol/Lifestyle/138386/vraja-romaniei-anului-1934-cu-national-geographic-printre-oameni-plini-de-culori.html

.

ARBORELE VIETII DACIC (2) RemerRa

ARBORELE VIETII DACIC (2)

Undeva, mai la nord-vest de Imperiul sumerian, un popor se readuna dintr-un conflict de proporţii.

Zamolxe se întrupase (cu trei milenii şi jumătate în urmă) pentru a pune bazele unei noi civilizaţii. Nu a venit să cucerească prin sabie, ci prin inimă, prin frumos, prin puterea ce este izvorâtă din spiritul fiecăruia.

A lăsat poporului său comori nepreţuite... Dar lumea nu l-a crezut. Nu l-a vrut. Au dorit spectacol şi circ, au vrut sânge şi răzbunare.

Şi-a făcut lucrarea pe care o avea de făcut!

Şi-a dat seama că împotrivirea nu venea doar de pe pământ... Asta l-a durut. Totuşi, a găsit puterea de-a merge mai departe, de-a vedere dincolo de speranţele celorlalţi.

A revenit în urmă cu două milenii şi jumătate! De această dată nu puţini au fost cei atinşi de focul său teribil. Cerul avea să-i spună din nou: „Ce cauţi tu aici? Ce vrei tu să faci? Priveşte la Pitagora! Ce s-a ales de lumea lui? Cu ce drept se amestecă omul în treburile zeilor? De unde poate şti omul care este voia noastră?

Zamolxe le răspunse: „Zeu nu este acela ce urcă până la Cer, ci Zeu este cel ce se coboară din Cer! Cuceritor nu este cel care îşi zăngăne armele deasupra celui neputincios, ci acela care care îi atinge sufletul.”

Zamolxe a crezut în inima lui, în puterile lui, în misiunea lui, iar toate acestea s-au văzut prin ceea ce avea să lase în urmă. El a fost arhitectul întregului complex de sanctuare de la Sarmizegetusa, un loc special prin care omul îşi poate regăsi calea inimii. Şi nu numai...

Primul creat a fost aşa-numitul sanctuar de calcar. Acesta nu a fost „primul calendar” după cum spun unii istorici, cu toate că cei 13 stâlpi de pe cele patru coloane, raportat la cei şapte din mijloc, ar putea sugera 13x4x7=364 zile. Pentru profani putea însemna şi acest lucru...

Acest sanctuar este de fapt arborele vieţii dacic. A fost un cadou al civilizaţiei atlante dar dacii l-au meritat pe deplin! Este chiar mai complex decât arborele sefirotic al Cabalei iudaice, conţinând mari taine despre cum se poate dezvolta, din toate punctele de vedere, viaţa omului. De aceea forţele care se opun evoluţiei spirituale a umanităţii, au căutat nu numai să o distrugă dar şi să o arunce în negura uitării. Au reuşit pentru aproape două milenii...

Asemenea arborelui sefirotic din Cabala iudaică, arborele vieţii la daci era o chintesenţă a macrouniversului si microuniversului uman. Este ADN-ul spiritual al oamenilor acestor locuri. Ba chiar al tuturora. Cuprinde toate tainele pentru ca omul să poată fi ghidat în cel mai sublim mod spre Cer. Şi nu este vorba doar de sanctuarul în sine, ci mai ales de locul special în care s-a făcut această lucrare.

Prin intermediul arborelui sacru, iniţiaţii daci îşi ţineau vii conexiunile, atât cu pământul cât şi cu cerul, atât cu interiorul câ şi cu exterirorul, atât cu ceea ce este mai „jos” de ei cât şi cu ceea ce este mai „sus” decât ei, atât cu lumea aceasta cât şi cu lumea cealaltă.

Sarmizegetusa este o zonă cu totul şi cu totul specială, fiind asezată în locul unde vortexul anahatei planetare realizează o conexiune-vârtej extrem de puternică.

Sarmizegetusa Regia se afla la intersecţia unui dreptunghi Fibonacci.

În Misterele Şcolii Zamolxiene am spus că dacă piramida energetică din Retezat ar fi unitatea centrală a unui calculator, atunci tastatura ar fi reprezentată de complexul de sanctuare de la Sarmizegetusa.

Zamolxe a reuşit să creeze foarte multe conexiuni între construcţiile megalitice atlante din Munţii Orăştiei şi aceste sanctuare. Este vorba de conexiuni care au fost, sunt şi vor fi extrem de puternice.

Spre deosebire de arborele sefirotic din cadrul Cabala, aici există un mare avantaj, anume că avem şi un sprijin spiritual-energetic real, concret, pentru a înţelege multe dintre tainele omului şi ale universului. Este ca şi cum sămânţa cea bună ar fi plantată în cea mai bună grădină cu putinţă.

Spre deosebire de arborele sefirotic iudaic, care are trei stâlpi (două laterale – al severităţii şi al milei, având fiecare câte trei sfere, şi cel din mijloc – al echilibrului, având patru sfere), arborele dacic are cinci stâlpi, dintre care patru au câte 13 sfere, iar pilonul central are şapte sfere.

Cele şapte sfere al stâlpului central al arborelui dacic reprezintă:

1.      Sursa

2.      Metacunoaşterea

3.      Manifestarea

4.      Armonia

5.      Puterea

6.      Cunoaşterea

7.      Planul fizic

Interesant este că arborele sefirotic iudaic se poate regăsi în cadrul arborelui dacic, precum o arată figura de mai jos. Sunt excluse sferele „Manifestarea”, şi „Puterea”, iar în multe tratate cabalistice nici sefira „Cunoaşterea” denumită „Da’at” nu este trecută (deoarece cunoaşterea presupune putere, iar puterea nu ar trebui – o spun ei, să fie dată decât unora, consideraţi aleşi).

De asemenea, stâlpii din stânga (al severităţii) şi cel din dreapta (al compasiunii) au reprezentarea în cadrul arborelui dacic la mijlocul celor patru coloane laterale.

Fiecare sferă trebuie să fie conştientizată prin simţurile subtile. Prima datorie a unui discipol, care lua cunoştinţă de arborele atlant-dacic, era să simtă fiecare sferă în parte.

Când erau aduşi la Sartmizegetusa Regia, discipolii erau deja iniţiaţi în cunoaşterea elementelor, precum şi a unor puteri specifice lor, dar pe lângă aceasta mai aveau parte şi de multe „deschideri” la nivelul corpurilor subtile, graţie numeroaseleor iniţieri avute ca urmare a pelegrinărilor de-alungul matricei carpatice.

Precum am spus şi înainte, în cei trei ani şi jumătate, cât se presupune că Zamolxe a fost „în locuinţa subterană” (conform relatărilor unor istorici ai vremii), a făcut numeroase conexiuni energetice subtile dintre structurile megalitice din Munţii Orăştiei (aflate în legătură directă cu piramida din Retezat) şi ceea ce am numit „tastatura” de la Sarmizegetusa Regia. Aceste conexiuni facilitau la rândul lor realizarea unor legături speciale între fiecare discipol şi circuitele energetice din structurile megalitice. În acest mod, discipolul era direct conectat cu „laboratoarele” structurilor atlante amintite, putându-se realiza mai uşor o accelerare a evoluţiei din toate punctele de vedere.

Mai multe articole despre acest subiect aici ... www.remerra.blogspot.ro

Aceasta secventa nu face parte din articol (EM)

Am postat mai jos clipul Taina copacului vietii, care prezinta arborele sefirotic intr-o forma artistica ... muzica de meditatie, poezie, pictura ...

Noi NU suntem urmasii Romei (Napoleon Savescu)

Blestemul “Păsării Phoenix” 

(Tezaurul de la Pietroasa)

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca “Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat “Roman” in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume “Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul “Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de “Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat “Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis “Fantina Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, “Lacul Vulturului”.

Fig. 63. Asa arata asa zisa Closca, Fibula mare de aur, cu granate si alte pietre semipretioasei Sa vedem cum este descrisa aceasta Closca in cartea domnilor Ii Miclea si Ri Florescu, Daco-Romanii, Edi Meridiane, 1980, pg 211: pe un schelet constituit tot dintr-o fibula de tip cu capete de ceapa este asezat un scut cu partea superioara rotunda si cea inferioara evazata, pe care a fost sudat un tub tronconic ajurat, terminat in cap de pasare de prada (ciudat cap de closca !). Pe scut, un plas-tron central, marginit de doua fisii rombice, arcuite, incearca sa redea penajul: o retea de celule paralele si circulare, dispuse simetric, incadreaza un mare caboson din cristal de stinca si mai multe cabosoane mai mici, circulare si patrate, din granate si turcoaze. Patru fisii triunghiulare, acoperite cu motivul ochiului de paun, redau aripile si picioarele vulturului (sa fi uitat autorul ca este vorba de closca?), iar doua fisii triunghiulare cu virful in jos, impartite in mai multe celule in forma de para, incrustate cu granate, incadreaza doua siruri verticale de cabosoane din cristal de stinca, granate si turcoaze si un sir orizontal care formeaza limitele plastronuluii Aceste fisii figureaza coada in evantai a vulturului. De marginea de jos atirnau patru pandantive din aur ajurat si cristal de stinca. Gitul vulturului este incadrat cu granate in forma de inima cu virful in jos. Vedem din nou cum o greseala spusa de doua ori devine un adevar istoric! Uitati-va si dumneavoastra pe gitul asa-zisei closti si vedeti unde este situat virful inimii, in sus ori in jos! Daca saracul Odobescu a descris gresit directia virfului inimii, nici acum dupa mai bine de un secol lumea nu vrea sa vada ce putem cu totii savedem. Si cum am spus-o de multe ori: ominciuna repetata devine un adevar si un adevar neglijat trece in spatiul ocult! Asa este si cu asa-zisa noastra istorie, unde dogma joaca un rol esential: crede si nu cerceta! Ce ne-au spus vechi cronicari, din manastirile evului mediu, este un adevar de necontestat; cind scoala ardeleana a decis ca noi suntem urmasii Romei, chiar daca Bogdan P. Hasdeu a declarat-o greseala istorica, noi continuam sa-i credem pe ei si sa refuzam sa vedem adevarul, asa cum cei ce descriu si redescriu inimioarele de pe gitul Pasarii Phoenix refuza sa le vada ca sunt cu virful in sus si continua ... din greseala in greseala spre victoria finala.

Fig, 64. Patera din tezaurul de la Pietroasa, avind un diametru de 25,7 cm, formata din doua foi de aur, cea inferioara mai groasa si unitara, cea superioara decorata prin ciocanire cu motive figurate, grupate de la margine spre interior, dupa cum urmeaza: registrul limitat de profile, care formeaza chenarul, este decorat cu un vrej de vita de vie cu frunze si struguri, depasind uneori marginea inferioara; apoi un amplu registru circular, cuprinzind saisprezece figuri, identificate dupa imaginatia fiecaruia. Daca Odobescu, care am remarcat cum vedea lucrurile pe dos, le considera personaje ale panteonului gotic, Cezar Bolliac, initiatorul studiilor arheologice in Romania, exprima urmatoarea opinie, in Trompeta Carpatilor, an 1870, nr. 876, pg 3: zica cine orice va zice, zvircoleasca-se oricit vor putea arheologii nostri, vasele de la Petroasa sunt vase dacice, cu stil dacic, pe un cult din Dacia.

Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri “bantuite” de Legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, “Simbra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, “pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret “de nimic” unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai “inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de “Closca cu puii de aur”.

In realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si-un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, in fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si “Bukolion”, sau “Vukalan”), poate ca nu se inseala de fel. Comoara despre care vorbim a fost gasita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include “Piatra Soimului”, “Cuibul Corbului”, “Fantina” si “Lacul Vulturului”. Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de “Closca”?!

Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita “Pasare Phoenix”. Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura “Semper Avis”). Ea constituia o Zeitate Solara consacrata Astrului Zilei care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii la 700 de ani, iar dupa altii la “doar” 509. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, “cuibul” se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale si continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.

Dar sa comparam acum descrierile “Pasarii” in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei “Closte” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot: “Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste”. Dupa Pliniu cel Batran, “…cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia tocmai pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”. 

Fig. 65. Mult mai pragmatic , N. Densusianu, descrie un segment din patera de la Pietroasa astfel: Apollo (Aplo la daci, dupa unii sinonim cu Zalmoxis N.A,) zeul luminii, al pastoriei si armoniei, asista la sarbatoarea hiperboreilor in onoarea divinitatii Terra Mater. Linga zeu se vede figurat Ianus, regele hiperboreilor, avind pe cap ornamente arimaspice, in mina dreapta o 

diadema, ca insemne ale demnitatii, in stinga un arc cu coada infasurata si jos ca atribut un delfin, emblema puterii sale peste mari. Langa Ianus un prunc, personificatia Anului Nou, aduce ca dar un cos cu un spic mare de griu, iar in mina stinga tine o palma, simbol al tuturor succeselor fericite.

Fig. 66, 67. Aceasta figura centrala, in jurul careia se pare ca tot universul mitologic dacic se invirte, m-a intrigat cel mai mult. Poate si datorita faptului ca marind-o la maximum pe computer, nu i-am putut vedea fata, asa cum o descria N. Densusianu, deoarece fotografia este 

facuta, de sus, perpendicular pe aceasta patera. Asa ca va rog sa va uitati si la figura 64, pentru a o observa mai bine. Ea o reprezinta pe Gaea, sau Terra Mater, Mama Pamintului. Ea 

se ridica in mijlocul acestei patere cam 7,5 cm si este infatisata sezind pe un tambur circular, decorat cu un vrej de vita de vie, cu frunze si struguri. Ea poarta o tunica lunga, fara mineci, e incinsa peste mijloc si tine cu amindoua miinile, linga piept, un pahar de forma conica. Zeita se distinge printr-o figura nobila, majestuoasa si plina de siguranta. Tipul ei nu este nici grecesc si nici gotic. Trasaturile ei fiind caracteristice pentru o fizionomie din zona Dunarii 

de Jos, o fizionomie dacica. Parul il are strins intr-un coc, ridicat in sus, la spate. Inauntrul acestui prim cerc, si deci in jurul zeitei primordiale, la picioarele ei se odihneste un pastor, avind la picioare un ciine, prietenul sau cel mai bun. Ii urmeaza un leu, doi magari si o leoaica. De fapt leul si leoaica o flancheaza pe Mama Pamintului, in dreapta si respectiv stinga. In cerc, in jurul lor se gasesc 16 figuri de zei si zeite, formind un cerc solemn, aducindu-si omagiile lor Zeitei Mame.

Si, conform cercetarilor geografului Mela, “Panchea” se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici, adica Muntii “Cernei” de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a Religiei pre-Crestine poate fi localizata concret intr-o legendara regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior “Dunare”), din apropierea susnumitilor Muntilor Ceraunici.

Iata, prin comparatie, cum se prezinta “Closca” noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, “Closca” prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin.

Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-si insuma anii dedicati studierii pasionate a respectivului tezaur intr-o monumentala lucrare publicata la Paris, “Le Tresor de Petrosa”, “uita” insa a o mai numi “Closca” pentru a se referi, in schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la “gatul Vulturului”, care ii aparea incadrat cu granate avind forma unor inimioare cu virful in jos (personal, in fotografii, eu le-am vazut totusi cu virful in sus!). Si tot el, Odobescu, vorbeste in detaliu despre “ciocul si ceafa Vulturulu”, de asemenea ornate cu granate de o marime apreciabila. Si intrucit la stravechiul popor Carpato-Dunarean (pelasgic-tracic), cu deosebire in cadrul cultului religios, toate isi aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmind in consecinta, ca avem de-a face cu figura celebrei Pasari, careia un artist anonim ii va fi dat “viata” dupa un model strict traditional! De altfel, atunci cind, in anul 1885, prof. N. Densusianu lucra la a sa “Dacie Preistorica”, el nu uita sa mentioneze “Octoihul Slavonesc” tiparit la 1575, in care Pasarea Phoenix este descrisa printr-un detaliu suplimentar, acela de a tine in cioc o Cruce incirligata de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui “renascut” odata cu aparitia Primaverii. Si tot astfel apare Ea si in “Psaltirea Slavo-Romaneasca” din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).

Mai tarziu vom gasi Phoenixul ca Pasare Heraldica in emblemele Tarii Romanesti, fiind reprezentata exact in momentul depunerii cuibului deasupra unor flacari regeneratoare, avand deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia “Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci in total 9 astri “veghetori” ai Eterniatii sale, iar in cioc tinand acum traditionala Cruce crestina ce avea a inlocui primordiala zvastica (vezi “Pravila” tiparita la Govora in 1640). Dar si “istoricii” ceva mai nechemati in domeniu au un drept al opiniei personale, iar acestia, fara a cerceta prea mult covarsitoarea semnificatie din substratul acestei descoperiri, s-au grabit in a cataloga prima reprezentare mondiala autentica a legendarei Pasari Phoenix drept o “amarata” de “Closca cu pui”! Cand, de fapt, “puii” sugereaza simbolic tocmai eterna renastere a Phoenixului din propria-i cenusa, ca mici duplicate menite a reface, iarasi si iarasi, Divinitatea originara! Dar asa-zisii “istorici” ai nostri de ieri si de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucuresti volumul “Heraldica Romaniei” scris si redactat de o anume doamna Maria Dogaru, care mi-a placut pe alocuri dar mi-a lasat pe ansamblu un gust pe care doar cu indulgenta il pot numi “amar”, vazind cum sunt, deliberat, omise ori trecute “pe linie moarta” nenumarate informatii si rationamente considerate, probabil, “inconfortabile politic”… cum este crucea pelasgica, sigur ca m-am simtit jenat pentru nerespectarea adevarului.

Dar, asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cit si a profitorilor ce le-au rivnit ulterior, putem spune si dezvolta, in premiera mondiala, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar atat Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la fel de repede si straniu, de obicei in mod violent. 

Fig.68. Diferite reproduceri ale verigii de la Pietroasa, asa cum le prezinta N. Densusianu in 

Dacia Preistorica, Edi Meridiane, Bucuresti, p. 428, 1986.

In iarna anului 1875, comoara este furata din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de catre un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi impuscat intr-o impulsiva incercare de evadare. Insusi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului “Pseudo-Kynegheticos” (“Fals Tratat de Vanatoare”) se sinucide in mod bizar, la scurt timp dupa ce “indrazneste” a publica “Le Tresor de Petrosa” tocmai la Paris, deci nu in Romania, tara sa de origine. La inceputul veacului nostru, “inteligentul” Guvern roman din timpul Primului Razboi mondial face o greseala istorica: evacueaza tezaurul Tarii, inclusiv “Closca cu puii de aur”, la Moscova spre a-l salva de armatele Puterilor Centrale, “uitand”, probabil, vechea zicala dupa care… ce ia muscalul, e “bun luat”! Insa, de indata ce Phoenixul pelasgic “se trezeste” retinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriasei Rusii incep sa se petreaca uriase nenorociri (vezi si “Dacia Secreta”, de Adrian Bucurescu): are loc o lovitura de Stat bolsevica ce instaureaza un sistem social negand existenta oricarei Divinitati (iar “Pasarea” noastra reprezinta, totusi, puterea si deci mania unui Zeu, acela al Soarelui, exact precum in blestematele comori ale Faraonilor), intreaga Familie Imperiala a Tarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate suprema in momentul acelei “preluari” a Tezaurului o sfarseste violent – fiind executata si are loc razboiul civil. Mai tarziu, milioane de rusi pier atunci cind Germania ataca U.R.S.S., si inca si mai multi din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist in general. In plus, mai toti conducatorii Romaniei care fie n-au reusit (cazul lui Antonescu), fie nici macar n-au dorit recuperarea “Pasarii Phoenix” din locurile straine “cuibului” Ei (cazurile Dej si Ceausescu) urmau sa sfarseasca de moarte nenaturala, deseori intocmai lui Pantazescu, Odobescu sau Tarului Nicolae al II-lea!!

Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: “Casa (Neamul) in pace sa-ti fie”, dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: “Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)”.

Sursa ... http://www.dacia.org/carte/149-172.pdf

.

Colţ de rai: Ţara Luanei, tărâmul uriaşilor din piatră

FOTO: IULIAN BUNILĂ

Culmile stâncoase de lângă Bozioru oferă o privelişte superbă

În Munţii Buzăului, departe de traseele turistice obişnuite, o înşiruire de grote misterioase şi de stânci cu forme bizare alcătuieşte o lume ce pare ireală. Puţini ştiu că, la vreo de 150 de kilometri de Bucureşti, pe drumul dinspre Buzău spre Braşov, se află una dintre cele mai frumoase zone din România.

Peisajele care merită neapărat văzute se află între satele Nucu (comuna Bozioru), Aluniş (comuna Colţi) şi Ruginoasa, pe culmile Crucii Spătarului şi Martirei. Înşiruirea de grote săpate în munte, de stânci povârnite şi de pietre cu forme bizare este de o frumuseţe rară.

Zece peşteri uimitoare

Primele cercetări ale zonei au fost făcute de Alexandru Odobescu în anul 1871. El a fost însoţit de pictorul elveţian Henri Trenk, care a realizat un album de acuarele, păstrat acum la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

Crestele dantelate domină peisajele din Ţinutul Luanei

Arealul denumit Ţara Luanei ascunde zece peşteri şi grote uimitoare: Aluniş, Agatonul Vechi (Dărâmătura), Agatonul Nou, Bucătaria, Peştera lui Dionisie Torcătorul, Fundătura, Fundul Peşterii (Peştera), Ghereta, Piatra Îngăurita (Peştera lui Iosif) şi Peştera de la Culmea Pietrei (Uşa Pietrei). Aceste peşteri conţin dovezi care atestă că au fost locuite în urmă cu peste 2.500 de ani. Cea mai veche pare să fie, potrivit istoricilor, Peştera lui Iosif, unde s-au descoperit obiecte datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos. Peştera lui Dionisie Torcătorul a fost cioplită în secolul al IV-lea d.Hr., iar peştera Aluniş - în secolul al V-lea.

Bisericile şi chiliile rupestre din satul Nucu erau folosite ca lăcaşuri de refugiu şi de cult. În zona localităţilor Nucu şi Colţi există 29 de lăcaşuri de cult săpate în rocă.

În Peştera lui Iosif s-au găsit obiecte din secolul al IV-lea î.Hr.

Istoricii au identificat mii de inscripţii pe care le-au cartografiat în funcţie de perioada în care au fost făcute. S-a demonstrat astfel că zona a fost locuită neîntrerupt în ultimii 2.500 de ani, iar grotele şi peşterile au fost adaptate pentru traiul zilnic de cei care se ascundeau acolo de invadatori. Ulterior, au devenit locuri de rugăciune şi chilii pentru pustnicii care s-au aşezat în zonă.

Depănând legende

Munţii Buzăului ascund nu doar misterioase aşezări rupestre, ci şi legende unice, păstrate din timpuri îndepărtate în memoria fiecărei generaţii. Una dintre ele, cunoscută de mai toţi bătrânii din Colţi şi Bozioru, vorbeşte despre Ţara Luanei, numele pe care lumea lor, mărginită de ziduri de piatră, îl purta odinioară. Nu există turist în zonă care să nu fie fascinat de această legendă, povestită de bătrâni sau de ghizii din comună, aşa cum este Diana Gavrilă, o tânără care şi-a dedicat mulţi ani culegerii de legende şi, mai nou, activităţii de călăuzire a turiştilor prin ţinutul aşezărilor rupestre.

Diana Gavrilă a învăţat cuvânt cu cuvânt legenda Luanei, pe care a auzit-o în poveştile bătrânilor, evocată în variante foarte asemănătoare între ele. O povesteşte la fel de fidel fiecărui curios care vizitează ansamblul rupestru format din bisericuţa lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul mic şi Agatonul mare sau grota Fundul Peşterii, pe pereţii cărora se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate şi simboluri străvechi, precum crucea malteză, peştele paleocreştin sau pumnalele Akinakes. 

„Ţinuturile acestea, care sunt cunoscute pentru ansamblul religios de aşezări rupestre, le mai putem numi, metaforic, Ţara Luanei. Legenda vorbeşte de o fiinţă atotputernică, un bătrân de demult, un înţelept al timpurilor, stăpân nu numai al meleagurilor, ci şi al unei cetăţi cu ziduri care atingeau cerul. Această cetate se pare că era străjuită zi şi noapte de un soare strălucitor", povesteşte Diana. „În această poveste este amintită prezenţa izvoarelor tămăduitoare, Luana fiind cel care cunoştea leacul lor, având grijă ca de fiecare dată să-i tămăduiască pe cei răniţi în războaie. Cei ce se încumetau să folosească singuri leacul se îmbolnăveau şi mureau", adaugă tânăra călăuză.

Cât e ziua de lungă, localnicii muncesc pe fâneţele din împrejurimi

Diana Gavrilă e convinsă că legenda Luanei izvorăşte din fapte reale şi are şi argumente pentru asta: „Ştie toată lumea că zona rupestră Nucu este o adevărată vale a apelor tămăduitoare. În urma brevetului obţinut a fost ridicat complexul balnear de la Fişici."

Legenda are însă un final apocaliptic, care te duce cu gândul la sfârşitul cetăţilor Sodoma şi Gomora, spune Diana Gavrilă: „Multă vreme ar fi trăit fericiţi cei de la cetate, dacă vrăjmaşii înzăuaţi, în care de foc, nu veneau să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ şi chiar s-a simţit la nivel planetar, pentru că pământul s-a clătinat din încheieturi. Zidurile cetăţii şi împrejurimile au fost arse, iar zona a rămas pustie multă vreme şi nici păsările în zbor nu au mai trecut. Autorul este rezervat în ceea ce priveşte detaliile, însă ne dă un indiciu preţios şi ne aminteşte de prezenţa unei peşteri, numită Peştera Înţeleptului, cea în care ar fi stocate toate informaţiile care ar conduce către adevăr", se spune în legenda povestită de Diana Gavrilă. 

Poveştile bătrânilor

Tânăra care a ascultat variantele poveştii despre Ţara Luanei de la bătrâni îndrăzneşte chiar să emită ipoteza că legenda este de fapt o frântură de istorie străveche a zonei. „Dacă ar fi să tălmăcesc această poveste, aş spune că ea nu face decât să amintească clar legăturile noastre cu cea mai veche civilizaţie a lumii, civilizaţia sumeriană. Spun asta nu prin prisma faptului că cineva ar fi venit din Sumer şi ar fi lăsat urme în zona Munţilor Buzăului, ci că, de fapt, poporul presumerian ar fi poporul pelasgic, cel în rândul căruia era obiceiul de migrare către alte teritorii atunci când creşteau numeric. În perioada matriarhatului, mama bătrână conducea tribul împreună cu un iniţiat. Luana, dacă ar fi să discutăm pe marginea acestui nume, nu îl regăsim decât în civilizaţia sumeriană, ca divinitate, venind de la Luanu, creatorul zeilor, ceea ce pentru noi ar însemna Dumnezeu, dar în acelaşi timp figurează şi ca rege pământean", ne spune Diana Gavrilă, ghidul turistic din Colţi. 

"Legenda vorbeşte de o fiinţă atotputernică, un bătrân de demult, un înţelept al timpurilor."

Diana Gavrilă

ghid turistic

"Ştie toată lumea că zona rupestră Nucu e o adevărată vale a apelor tămăduitoare."

Diana Gavrilă

ghid turistic

Pietrele mişcătoare de la Ulmetu 

La doar câţiva paşi de Bozioru, se întinde ţinutul trovanţilor de la Ulmetu. Pietrele uriaşe par să prindă viaţă, pentru că lumina şi umbra care le învăluie le transformă în uriaşi cu chipuri hâde.

Francezii i-au numit trovanţi şi aşa le-a rămas numele în literatura de specialitate. Pietrele imense par să se fi format prin rostogolire din lava incandescentă, dar în realitate sunt create de apă. Geologii spun că sunt gresii formate prin sedimentarea nisipului cărat de ape în canale preformate de alte scurgeri de apă în pământ nisipos, după ploi torenţiale.

Natura a modelat mii de bolovani uriaşi în zona Ulmetu-Bozioru

Profesorul Marcian Bleahu explică ştiinţific fenomenul: „Prin precipitare ia naştere un ciment calcaros care prinde strâns între ele granulele de nisip. Această precipitare a calcitului se face, de regulă, în profunzimile masei de nisip, în jurul unui nucleu solid, de exemplu o piatră sau un fragment lemnos, formaţiunea de gresii concentrice rezultată căpătând forme ovale sau sferice, conform unui principiu fizic simplu, acela de a cuprinde în minimum de suprafaţă un volum maxim". În zona Ulmetu-Bozioru există mii de astfel opere de artă - unele de câteva zeci de kilograme, altele de zeci de tone - iar intrarea în uriaşul muzeu în aer liber este liberă.

Drumeţii, escaladă şi curse off-road

LOCALIZARE. Ţara Luanei se află în Munţii Buzăului, la 47 de kilometri de Buzău şi la 150 de kilometri de Bucureşti.

ACCES. Dinspre Bucureşti se ajunge prin Buzău, apoi pe DN 10, către Braşov. De la Măgura mergi spre comuna Bozioru, pe DJ 203L. Dinspre Transilvania se ajunge tot pe DN 10, prin Întorsura Buzăului.

CAZARE. În zonă, pe o rază de 20 de kilometri, sunt 30 de pensiuni. Cazarea costă, în medie, 80 de lei pe noapte (cameră cu două paturi), dar se poate negocia. 

AGREMENT. Drumeţiile sunt principala atracţie (foto), mai ales că traseele sunt bine marcate. Se poate face şi escaladă, precum şi zbor cu parapanta sau cu deltaplanul. De asemenea, în zonă se desfăşoară frecvent curse off-road şi competiţii de orientare turistică.

INFORMAŢII. Mai multe date găseşti pe site-urile e-calauza.ro şi descopera.org.

sursa ... http://www.adevarul.ro/actualitate/travel/Colt_de_rai-_Tara_Luanei-taramul_uriasilor_din_piatra_0_526147838.html

Descoperiti alte locuri mirifice ale Buzaului aici ... http://www.turismbuzau.ro/
.

. .

Misiunea Romania editia II (Melfior Ra)

Daca doriti sa calatoriti pana la marginea Universului (... si totusi Uunivesul este finit ... ) impreuna cu IISUS si Melfior Ra cititi editia a-II-a a Cartii "Misiunea Romania" (Melfior Ra ... http://melfiorra.ro/ ...)

Privire de ansamblu

Mã aflu din nou în compania Învãtãtorului, pe aceeasi rampã de lansare existentã ca punct final al Piramidei Luminii Celeste, rampa de lansare spre Univers, spre lumile vãzute si nevãzute existente aici, în care suntem si noi, fãrâme de viatã si adevãr existential.

Învãtãtorul a spus:

Acum vom face o scurtã cãlãtorie, pentru o privire de ansamblu, asupra tuturor punctelor din Univers, despre care ai scris pânã în prezent în partea a treia a misiunii tale.

A apãrut Nava Nor si am pãsit pe acel norisor; imediat a început deplasarea, ridicarea si îndepãrtarea noastrã de Piramida Luminii Celeste si de Geea, apoi de Calea Lactee. Iatã, au început sã se vadã galaxiile vizitate nu demult, iatã roiurile de constelatii care parcã veneau spre noi, era o feerie sã privesti în trecere atâta mãretie a Universului, da, vedeam Universul, îl strãbãteam si simteam micimea fiintelor umane care se cred atât de importante si fãrã egal, si, vai nouã, cât suntem de mici în comparatie cu Cosmosul, de infimi si de neimportanti, si totusi, Constiinta Universalã Absolutã tine seama si de noi cei atât de neînsemnati la scarã cosmicã.

Astfel, gândind si privind mãretia Universului, ne deplasam cu viteze pe care nici nu sunt în stare sã le denumesc, ceva asemãnãtor cu viteza gândului si astfel, ne-am apropiat de Alfa Centauri. Iatã, încã o datã aveam sub privirea mea planeta Zov, o vedeam de la mare distantã, apoi, dupã o clipã, treceam în apropierea planetei Ref, tot asa, din mers, am vãzut planeta Arzex, cea asemãnãtoare oarecum cu Geea. Apoi ne-am îndepãrtat de Alfa Centauri si iatã cã nu a durat mult cãlãtorind printre astri si ne-am apropiat de Constelatia Orion. În apropiere, simteam vibratia Universului, a galaxiilor, a planetelor pe lângã care treceam si iatã cã planetele vizitate anterior îmi erau familiare, le simteam, le cunoasteam vibratia, iatã planeta Xer, de la mare distantã simteam acea cãldurã atât de familiarã nouã pãmântenilor prin asemãnarea acelei prezente cu acea cãldurã linistitoare pe care o simteam când eram în copilãrie la gura sobei, iatã cu ce mi-a venit în minte sã compar acea cãldurã atât de linistitoare.

Iatã cã si-a fãcut aparitia, parcã dorind sã se arate nouã, planeta Plivor, îi simteam de la mare distantã duritatea sticloasã a solului, vedeam acea culoare albastrã - verzuie cu strãluciri sticloase, apoi ne-am îndepãrtat de planeta Plivor si nu dupã mult timp a apãrut în fata nostrã Planeta Iubirii, minunata si inegalabila planetã Ivo. Ivorienii ne-au simtit de la mare distantã si au emis spre noi o undã, un flux de iubire purã care ne-a învesmântat si ne-a reamintit de clipele petrecute în compania ivorienilor. Ne-am îndepãrtat totusi de acea sublimã planetã a iubirii si am continuat cãlãtoria prin Univers. Iatã, nu dupã mult timp, am vãzut apropiindu-se sau mai bine zis ne apropiam de Galaxia Orvex, galaxie încã necunoscutã pãmântenilor, dar în curând se va face descoperirea ei. Am trecut si am vãzut de la distantã cele trei planete: Verde, Portocalie si Bleu. Apoi am mai mers câtva timp si am revãzut de la oarecare distantã Spatiul Sideral Ancestral; Nava Nor se rotea în asa fel încât noi cei din ea, în apropierea acestui Spatiu sã fim permanent cu fata spre el, asa s-a derulat apropierea noastrã de acest Spatiu; apoi ne-am îndepãrtat mult si, dupã câtãva vreme, dar un interval de timp terestru mult mai lung, ne-am apropiat de acel capãt al Universului de unde începe implozia si de unde se sfârseste explozia, apoi am început întoarcerea.

Mi se pãrea, în trecerea noastrã printre astri, printre roiurile de constelatii si galaxii, cã dacã as fi întins mâna, as fi putut mângâia acele stele, planete, nori gazosi si tot ceea ce existã în Univers. Simteam vibratia acelei planete, a fiecãrei galaxii si constelatii, simteam si stiam dacã am mai vãzut-o, dacã am mai vizitat-o cândva, unde mai fusesem simteam o undã, o vibratie cât de cât familiarã, o regãseam în mine, îi simteam rezonanta, stiam cã din apropierea fiecãrei planete îmi rãmãsese ceva în mine, si acel ceva rãspundea vibratiei acelui corp ceresc. În trecere pe lângã cele cunoscute mie le uram un bun rãmas si un gând de iubire si de pace. Astfel, am revenit din constelatie în constelatie, din galaxie în galaxie, ne-am apropiat de Calea Lactee, este asemãnãtor cu ceea ce simte omul, entitatea terestrã, când intrã pe strada lui, când vine de la muncã, o familiaritate si o regãsire a locului, a casei, a familiei. Asa am simtit când am intrat în spatiul cosmic al Cãii Lactee. Iatã, ne-am apropiat de Piramida Luminii Celeste si Nava Nor ne-a depus lin, cât se poate de lin, pe acea platformã a zborurilor intergalactice, interlumice, iatã la ce foloseste acea platformã. Este bine sã se stie cã acea platformã a fost folositã de-a lungul timpurilor, încã de la edificarea ei si pânã astãzi.

Despre planetele din Calea Lactee ce sã mai vorbim, le simteam la fel cum îti simti vecinii de apartament, nici nu trebuie sã mai vorbim despre ceva ce ne este atât de aproape, de familiar, încât le cunoastem toate cele bune si toate cele rele, toate obiceiurile si metehnele, si totusi datoritã necunoasterii celor care nu-si folosesc fortele latente de care dispun, ei, vecinii nostri planetari ni se par inexistenti desi existã, dar dacã nu si-au descoperit fortele care sã-i apropie de cei din apropierea lor, de vecinii lor, trãiesc asa parcã în inexistentã, si nici mãcar nu spun "bunã ziua" vecinilor, desi acelasi soare rãsare si pentru unii si pentru ceilalti.

La apropierea de Geea am fãcut o scurtã cãlãtorie si am efectuat o privire de ansamblu si peste cele patru piramide aflate pe Geea. Este vorba despre cele patru piramide în formã de cruce care detin anumite taine ce trebuie sã fie aduse la cunostintã pãmântenilor la anumite intervale de timp si în anumite conjuncturi ale astrelor ceresti.

Iatã, asadar, am vizitat din nou Piramida Nordicã. Am fost în interiorul ei, într-o încãpere numitã Camera Luminii.

Învãtãtorul a spus:

Vrei luminã? Comandã mental luminã si luminã va fi.

Am comandat mental sã fie luminã si am vãzut luminã. Atunci am privit împrejurul meu. În acea camerã de piatrã rece s-a fãcut luminã, am vãzut un piedestal de piatrã pe care se afla o veiozã, ceva foarte asemãnãtor cu o veiozã, care emitea o luminã foarte redusã.

Învãtãtorul, simtindu-mi / interceptându-mi gândul, a spus:

Comandã mental ca lumina sã fie mai puternicã!

Am dat aceastã comandã si, într-adevãr, lumina crestea dar odatã cu aceasta crestea si intensitatea ei, totodatã se mãrea si veioza în formã de boboc în floare, de culoare albã. Am dat din nou comandã si din nou, atât lumina cât si lujerul de floare cresteau si tot asa pânã când acea veiozã care la început era un boboc de floare acum era un lujer de circa 1.50 - 2 metri lungime. Din fiecare boboc de floare irumpea o tulpinã si alt boboc, si tot asa, pânã a ajuns la acea lungime si totodatã la o intensitate a luminii mult mai puternicã decât lumina unui tub de nyon. Apoi, Învãtãtorul a spus sã dau comanda invers si lumina a început sã scadã, scãzând lumina, scãdea si dimensiunea lujerului de cristal. Acea floare - veiozã era din cristal de cuart, asa a spus ghidul meu, cã este o luminã de cuart, este lumina pe care o foloseau atlantii în interioarele lor, si aceasta se aflã aici în Piramida Nordicã special spre a fi mãrturie despre civilizatia lor demult apusã. Am iesit apoi din Camera Luminii, dupã ce, bineînteles, am stins lumina, si, urcând pe scara în spiralã, am iesit pe platforma de deasupra Piramidei Nordice, apoi am continuat cãlãtoria, am vizitat doar de la suprafatã si celelalte douã piramide, Piramida Esticã si Piramida Vesticã, dar fãrã sã intrãm în ele, apoi ne-am întors pe platforma Piramidei Luminii Celeste.

Apoi, Învãtãtorul a spus:

Este bine sã se stie cã la intersectia crucii energetice telurice, care uneste cele patru piramide, se aflã o mare tainã. Taina despre care se va anunta la timpul potrivit.

Interceptându-mi gândul, a continuat:

Nu-ti face griji, chiar dacã vor cãuta sã descopere acea tainã nu vor afla atâta timp cât Constiinta Universalã nu doreste aceasta. Tainele acestea nu pot fi descoperite decât atunci când Divinitatea doreste si încã nu a sosit clipa desconspirãrii acelei taine. Toate vor fi descifrate numai atunci când le soseste timpul si nu altfel.

Iatã-mã din nou pe platforma Piramidei Luminii Celeste. Învãtãtorul, cunoscându-mi gândul (o undã de regret pentru finalul cãlãtoriei) a spus:

Cu aceastã cãlãtorie s-a încheiat partea a treia a misiunii tale, Melfior Ra, primele mãrturii ale celor scrise de tine vor apare în foarte scurt timp. Pentru început, mãrturia asteroidului, despre care ai scris în prima parte a misiunii tale, apoi mãrturia prin Piramida Luminii Celeste si apoi toate asa cum sunt prevãzute. Primele mãrturii le vei cunoaste fiind si tu în Planul Fizic, apoi le vei vedea din alte spatii, mai precis, din altã dimensiune. Bucurã-te si multumeste Divinitãtii Supreme Absolute pentru privilegiul care ti-a fost acordat, prin faptul cã ai fost aleasã pentru aceste cunoasteri, care prin tine trebuie fãcute cunoscute semenilor tãi din Planul Fizic. Trebuie sã stii cã acest privilegiu ti-a fost dat pentru credinta ta, credinta care te-a însotit de-a lungul tuturor vietior tale anterioare. Acesta a fost gestul de gratitudine al Înaltei Constiinte Universale pentru credinta ta, dar misiunea ta nu se încheie aici. Acum te asteaptã o binemeritatã pauzã si apoi din nou la... datorie. Vei fi din nou de mare ajutor omenirii în marea schimbare care a început si se aflã în plinã evolutie. Dar, despre toate acestea, în cele ce vor urma dupã o scurtã pauzã, dupã repaosul pe care trebuie sã-l faci pentru a porni la drumul care te asteaptã cu forte noi si fãrã influente din cele vãzute pânã acum. Încredere si credintã în cele ce vor urma si în Divinitatea Supremã.

Pace si Iubire tuturor cititorilor !