marți, 9 decembrie 2008

Simbolismul lupului dacic

Stindardul national al dacilor era format dintr-un dragon ridicat in varful unei sulite. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii insisi i-au dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin ingemanarea a doua animale: capul de lup si trupul de sarpe, ambele avand o simbolistica foarte bogata si plina de surprize.
Stindardul dac este in sine un simbol initiatic ascunzand in sine atat imaginea Principiului cat si imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Sub semnul lupului

Dragonul cu cap de lup si corp de sarpe sintetizeaza in sine insusi intregul simbolism zamolxian intrucat atat lupul cat si sarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestandu-se in cadrul ciclului se "descompune" in energiile creatoare, masculin si feminin, zeul si zeita, Apollo si Artemis, desemnati prin serpii Caduceului Hermetic ce tind sa se reuneasca in varful sau in ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplina a Marii Opere Alchimice.
Din legendele antichitatii aflam ca Apollo/Zamolxe se mai numea si Lycos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetica deloc intamplatoare Lycos devine ceea ce in greaca inseamna lumina. Nu intamplator insula sfanta a lui Apollo se numea Leuke (Alba, Luminoasa) echivalenta fiind cu Avalonul celtic si cu insula fericitilor din mitologia greaca. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. In plan material el este Soarele, Cerul cel care da lumina atat de necesara vietii.
Interesant este faptul ca lumina alba cuprinde in sine cele sapte culori ale spectrului vizibil, dupa cum Principiul cuprinde in sine toate toate formele manifestarii. In plan spiritual el este "lumina" initierii dobandita prin cunoasterea adevarurilor transcedentale.
Pe de alta parte, numele Daoi sub care erau cunoscuti dacii in antichitate devine in dialectul traco-frigian daos, care in talmacire inseamna lup. Prin urmare, dacii se identifica cu lupul, animal totemic desemnandu-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult, printr-o alta asimilare lingvistica, atat Daos cat si daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dadeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunarii de jos, din Dacia straveche, pe care ii considerau :cei mai vechi oameni de pe pamant" deci oamenii primordiali.
Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmand datele expuse este ca Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos - Zamolxe/Apollo.
Peste tot intinsul lumii unde s-au asezat pelasgii (dacii preistorici) acestia au pastrat amintirea lupului. In Asia Mica, bunaoara, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacica, aflam toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycla. Intr-o alta parte a lumii, in nordul indepartat de aceasta data, Odin, zeul spiritualitatii germanice, era mereu insotit de doi lupi. Intemeierea Romei se afla si ea sub semnul lupului ceea ce ne arata ca, inceputurile sale, cel putin epoca regala, se afla in legatura cu Centrul Spiritual din Carpati.
Daca avem in vedere consideratiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, tara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia straveche care prin aceasta se legitimeaza drept "tara Lupului"! Aceasta cu atat mai mult cu cat Ovidius, poetul roman axilat la Tomis, ne spune ca a fost silit sa traiasca sub "axa lui Lykaon". Aceasta axa a lui Lykaon nu este alta decat Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul careia Zamolxe/Apollo (lykos) trimitea Lumina Cunoasterii (Lyke) pe pamant. Aceasta Coloana Luminoasa peste care coboara literalmente lumina din cer si, in acelasi timp, Coloana marelui Lup Luminos (Alb) - zamolxe/Apollo.

Mitologie lupul dacic
Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.
Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti". Cu alte cuvinte stindardul dacic avea o semnificaţie spirituală şi aşa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem şi pentru lup.
In "De la Zalmoxis la Gengis-Han" Mircea Eliade avansează o interpetare a acestui simbol sub titlul Dacii şi lupii. Ea pleacă de la numele de daoi pe care-1 dă Strabon dacilor şi de la substantivul daos, care in frigiană înseamnă lup. Daoi ar insemna lupii. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Mircea Eliade îşi alege exemplele din aria lingvistică de sigură înrudire eu tracii şi cu dacii. Oraşul Daousdava, din Moesia inferior, intre Dunăre fi Balcani, însemna „satul lupilor". O ramură scită care bîntuia la răsărit de Caspica se numea daoi, dupã latini Dahae, iar dupã greci daai, foarte probabil din rădăcina iraniană dahae — lup. La sud de Caspica era Hyrcania, în iraniana de răsărit Vehrkana, in cea de apus Varkana, din rădăcina vehrka — lup. Toate înseamnă „ţara lupilor". La Arcadia erau lycaonii, după cum Lycaonia sau Lucaonia în Asia Mică. Laconia spartanilor ţine tot de această rădăcină. Exista tot în Arcadia un Zeus Lycaios, după cum exista şi un Apollon Lycagenetul. Lyca corespunde lui lup, iar Apollo este cel născut din lupoaică. Exemplele lui Mircea Eliade sînt mai numeroase şi ele pot fi sporite. Demonstraţia este făcută din unghiul antropologic al popoarelor care poartă numele unul animal, în cazul nostru, al lupului. Explicaţia prezenţei capului de lup pe steagul dacilor trebuie căutată aici. Mai complicat este ritualul de iniţiere al tinerilor lupi, adică al tinerilor organizaţi în asociaţii bărbăteşti închise al căror rost este de a trece acele examene care să-i facă să semene cu carnasiera pe care şi-au ales-o ca emblemă. De obicei, cel care vrea să împrumute pină la confundare calităţile fiarei pe care o vînează este vînătorul. Ucigînd-o, îmbrăcîndu-i pielea el se transforma în animalul-zeu. Carnasierul este modelul exemplar al războinicului. Este interesant că dansuri ale lupilor se joacă de anumite triburi înaintea plecării Ia război.
Pentru Mircea Eliade dacii sînt o confrerie războinică al cărei simbol a fost lupul. Dificultatea ar fi aceea a deosebirii de nume : dacii (deci lupii) sînt tracii nord dunăreni din vest, pe cînd cei din răsărit se numesc geţi. Sînt şi aceştia tot lupi ? Exemplele privind Hercynia, deci orientul, ar fi un răspuns. Dar mai sînt si altele. Răsăritul se închina şi el lupului. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Informaţiile ni le dă Mircea Eliade. Asemenea stindarde au pătruns si în armata romană. Dat fiind că ea era alcătuită din elemente etnice răsăritene, faptul nu e de mirare. Dar ceea ce vrea să retină Mircea Eliade este frecvenţa simbolului lupului la traci, la iranieni si la germani. La aceştia din urmă el menţionează obiceiul de a îmbrăca blana animalului (lup sau urs) ca si frecvenţa numelui Wulf-Wolf. (Apostolul creştin al goţilor se numea Wulfila). Dacă răsfoim cărţile literaturii române lupul ne apare ca personaj la Mihail Sadoveanu de mai multe ori ca si la Vasile Voiculescu, care i-a închinat câteva povestiri memorabile între care Luparul, Spiridon Popescu, alt scriitor al „Vieţii Româneşti" îndrăgostit de vînătoare ca si Sadoveanu, a scris o carte de însemnări despre vînătorile de lupi. Este o carte scrisă cu ştiinţă despre obiceiurile lupului si mijloacele cu care trebuie să fie prins. I.G. Vissarion a istorisit şi el cum se prinde lupul în capcană. Mai toţi scriitorii care au avut şi patima vînătorii au scris despre lupi. Dinu Nicodim a compus o carte mare intitulată Lupii. Alături de Vasile Voiculescu la care lupul capătă o proiecţie mitică se află însă poetii. Dintre poeziile literaturii române închinate faimoasei si totemicei jivine citam aici Lupul de Octavian Goga.

"Te-am auzit cum hăuleai departe,
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară...”

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt românesc :
„Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît sciţii, cit şi elinii stabiliţi in Sciţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma".
Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup. Romulus Vulcănescu compară în Măştile populare aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului.
In sfirsit folclorul vorbeşte si el de lupi, ca animale fantastice. Mai multe basme conferã lupului un rol decisiv, superior chiar celui al lui Făt Frumos, dependent in aceste versiuni de el
Citam dintre ele pe cel din colecţia Ispiresecu, Lupul cel năzdrăvan. Literatura cultã oferã şi ea puncte de sprijin in directa persistenţei unui interes specific faţă de această sălbăticiune. Mihail Sadoveann atinge tema, Spiridon Popescu scrie „Din povestirile unui vînător de lupi”. Voiculescu ii retine semnificaţia magicã si miticã „In Schimnicul” si „In mijlocul lupilor”. Calendarul păgîn ascuns în spatele celui crestin consemneazã multe zile ale lupilor între care plini de temei rãmîne Sf. Andrei. Foarte numeroase sînt numele Lupu in onomastica româneasca. Se stie, de altfel, cã cea mai veche onomasticã romaneascã este cea care preia numele de referinţă din flora si fauna locului. Două sînt numele care trec din sfera faunei carpatice în onomastica masculinã româneascã : Lupu si Ursu. Restul sînt supranume, (porecle) si nu au regimul de excepţie al acestora care indicã un traiect vechi către cultul celor douã sălbăticiuni. Evident, aceasta e onomastica veche, slavul Vîlcu traducînd (ca si ungurescul Farcas) pe mai vechiul Lupu, adică inversul a ceea ce au afirmat unii glosari ai onomasticii româneşti. Din onomasticã lupul a intrat si in toponimie. G. Cosbuc reţinea rãspîndirea numelui Lupu. In orizontul tracic lupii au ocupat, alăţuri de ursi, ca fiinte cu valori supranaturale, un loc de rangul întîi, ale cărei urme le constatăm şi azi."

Stindardul geto-dac

Stindardul geto-dac, lancea ce poarta în vârf capul de lup cu coada de sarpe, ne este îndeobste cunoscut din reprezentãrile de pe celebra Columnã a lui Traian. În eseul nostru cãutãm a interpreta esoteric acest stindard încercând a da un sens unitar celor trei elemente simbolice: sarpele, lupul si lancea.
Lupul
Lupul este sinonim cu sãlbãticia dar mai ales cu dârzenia si nesupunerea. El este un simbol pozitiv dacã tinem seama cã lupul poate vedea noaptea; este un simbol al luminii, solar, erou rãzboinic, strãmos mitic. Este sensul pe care i-l dau nordicii si grecii, care este atribuit lui Belenos, respectiv Apollo (Apollo Lykaios).
Lupul poate fi un simbol totemic colectiv; în manierã freudianã lupul ar putea fi Tatãl ucis ritualic si care devenind strãmos protejeazã ginta. Nu este de neluat în seamã mitul Lupului Alb, cel care vegheazã si ajutã la trecerea cãtre „celãlalt tãrâm”. Redãm un fragment dintr-o poezie popularã româneascã în care lupul precum tatãl din Harap Alb îl încearcã pe fiul (urmasul) pornit pe drumul initierii:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.



Dacã dupã cum se poate vedea mai sus lupul este un simbol solar (Lupul Alb); el poate fi si un simbol pãmântean, chiar chtonic, amintind întru aceasta lupoaica lui Romulus si Remus. Hades de asemenea îmbrãca o hainã din blanã de lup, iar zeul mortii la etrusci avea urechi de lup.
În imaginile din evul mediu european, vrãjitorii cel mai ades se prefãceau în lupi pentru a merge la sabat, iar vrãjitoarele purtau la aceleasi ocazii jartiere din blanã de lup. Credinta în licantropi sau vârcolaci este atestatã în Europa din antichitate. (Vergilius o mentioneazã.) Potrivit lui Collin de Placy, Bodin povesteste cã în anul 1542, într-o dimineatã, au fost vãzuti circa o sutã cincizeci de vârcolaci într-o piatã din Constantinopol; iar mitologia scandinavã îl înfãtiseazã pe lup ca un devorator de astre.
Astfel simbolistica lupului este ambivalentã, Lupul Alb solar, Protectorul, cãruia i se opune lycantropul devoratorul luminii. (Vârcolacii mãnâncã luna.)
Ca simbol totemic Lupul Alb ar putea fi Tatãl Primar cel care învingând licantropul devine simbolic lup precum Dragos ucigând bourul devine el însusi Bour si strãmos protector al Moldovei.