ARBORELE VIETII DACIC (2) RemerRa

ARBORELE VIETII DACIC (2)

Undeva, mai la nord-vest de Imperiul sumerian, un popor se readuna dintr-un conflict de proporţii.

Zamolxe se întrupase (cu trei milenii şi jumătate în urmă) pentru a pune bazele unei noi civilizaţii. Nu a venit să cucerească prin sabie, ci prin inimă, prin frumos, prin puterea ce este izvorâtă din spiritul fiecăruia.

A lăsat poporului său comori nepreţuite... Dar lumea nu l-a crezut. Nu l-a vrut. Au dorit spectacol şi circ, au vrut sânge şi răzbunare.

Şi-a făcut lucrarea pe care o avea de făcut!

Şi-a dat seama că împotrivirea nu venea doar de pe pământ... Asta l-a durut. Totuşi, a găsit puterea de-a merge mai departe, de-a vedere dincolo de speranţele celorlalţi.

A revenit în urmă cu două milenii şi jumătate! De această dată nu puţini au fost cei atinşi de focul său teribil. Cerul avea să-i spună din nou: „Ce cauţi tu aici? Ce vrei tu să faci? Priveşte la Pitagora! Ce s-a ales de lumea lui? Cu ce drept se amestecă omul în treburile zeilor? De unde poate şti omul care este voia noastră?

Zamolxe le răspunse: „Zeu nu este acela ce urcă până la Cer, ci Zeu este cel ce se coboară din Cer! Cuceritor nu este cel care îşi zăngăne armele deasupra celui neputincios, ci acela care care îi atinge sufletul.”

Zamolxe a crezut în inima lui, în puterile lui, în misiunea lui, iar toate acestea s-au văzut prin ceea ce avea să lase în urmă. El a fost arhitectul întregului complex de sanctuare de la Sarmizegetusa, un loc special prin care omul îşi poate regăsi calea inimii. Şi nu numai...

Primul creat a fost aşa-numitul sanctuar de calcar. Acesta nu a fost „primul calendar” după cum spun unii istorici, cu toate că cei 13 stâlpi de pe cele patru coloane, raportat la cei şapte din mijloc, ar putea sugera 13x4x7=364 zile. Pentru profani putea însemna şi acest lucru...

Acest sanctuar este de fapt arborele vieţii dacic. A fost un cadou al civilizaţiei atlante dar dacii l-au meritat pe deplin! Este chiar mai complex decât arborele sefirotic al Cabalei iudaice, conţinând mari taine despre cum se poate dezvolta, din toate punctele de vedere, viaţa omului. De aceea forţele care se opun evoluţiei spirituale a umanităţii, au căutat nu numai să o distrugă dar şi să o arunce în negura uitării. Au reuşit pentru aproape două milenii...

Asemenea arborelui sefirotic din Cabala iudaică, arborele vieţii la daci era o chintesenţă a macrouniversului si microuniversului uman. Este ADN-ul spiritual al oamenilor acestor locuri. Ba chiar al tuturora. Cuprinde toate tainele pentru ca omul să poată fi ghidat în cel mai sublim mod spre Cer. Şi nu este vorba doar de sanctuarul în sine, ci mai ales de locul special în care s-a făcut această lucrare.

Prin intermediul arborelui sacru, iniţiaţii daci îşi ţineau vii conexiunile, atât cu pământul cât şi cu cerul, atât cu interiorul câ şi cu exterirorul, atât cu ceea ce este mai „jos” de ei cât şi cu ceea ce este mai „sus” decât ei, atât cu lumea aceasta cât şi cu lumea cealaltă.

Sarmizegetusa este o zonă cu totul şi cu totul specială, fiind asezată în locul unde vortexul anahatei planetare realizează o conexiune-vârtej extrem de puternică.

Sarmizegetusa Regia se afla la intersecţia unui dreptunghi Fibonacci.

În Misterele Şcolii Zamolxiene am spus că dacă piramida energetică din Retezat ar fi unitatea centrală a unui calculator, atunci tastatura ar fi reprezentată de complexul de sanctuare de la Sarmizegetusa.

Zamolxe a reuşit să creeze foarte multe conexiuni între construcţiile megalitice atlante din Munţii Orăştiei şi aceste sanctuare. Este vorba de conexiuni care au fost, sunt şi vor fi extrem de puternice.

Spre deosebire de arborele sefirotic din cadrul Cabala, aici există un mare avantaj, anume că avem şi un sprijin spiritual-energetic real, concret, pentru a înţelege multe dintre tainele omului şi ale universului. Este ca şi cum sămânţa cea bună ar fi plantată în cea mai bună grădină cu putinţă.

Spre deosebire de arborele sefirotic iudaic, care are trei stâlpi (două laterale – al severităţii şi al milei, având fiecare câte trei sfere, şi cel din mijloc – al echilibrului, având patru sfere), arborele dacic are cinci stâlpi, dintre care patru au câte 13 sfere, iar pilonul central are şapte sfere.

Cele şapte sfere al stâlpului central al arborelui dacic reprezintă:

1.      Sursa

2.      Metacunoaşterea

3.      Manifestarea

4.      Armonia

5.      Puterea

6.      Cunoaşterea

7.      Planul fizic

Interesant este că arborele sefirotic iudaic se poate regăsi în cadrul arborelui dacic, precum o arată figura de mai jos. Sunt excluse sferele „Manifestarea”, şi „Puterea”, iar în multe tratate cabalistice nici sefira „Cunoaşterea” denumită „Da’at” nu este trecută (deoarece cunoaşterea presupune putere, iar puterea nu ar trebui – o spun ei, să fie dată decât unora, consideraţi aleşi).

De asemenea, stâlpii din stânga (al severităţii) şi cel din dreapta (al compasiunii) au reprezentarea în cadrul arborelui dacic la mijlocul celor patru coloane laterale.

Fiecare sferă trebuie să fie conştientizată prin simţurile subtile. Prima datorie a unui discipol, care lua cunoştinţă de arborele atlant-dacic, era să simtă fiecare sferă în parte.

Când erau aduşi la Sartmizegetusa Regia, discipolii erau deja iniţiaţi în cunoaşterea elementelor, precum şi a unor puteri specifice lor, dar pe lângă aceasta mai aveau parte şi de multe „deschideri” la nivelul corpurilor subtile, graţie numeroaseleor iniţieri avute ca urmare a pelegrinărilor de-alungul matricei carpatice.

Precum am spus şi înainte, în cei trei ani şi jumătate, cât se presupune că Zamolxe a fost „în locuinţa subterană” (conform relatărilor unor istorici ai vremii), a făcut numeroase conexiuni energetice subtile dintre structurile megalitice din Munţii Orăştiei (aflate în legătură directă cu piramida din Retezat) şi ceea ce am numit „tastatura” de la Sarmizegetusa Regia. Aceste conexiuni facilitau la rândul lor realizarea unor legături speciale între fiecare discipol şi circuitele energetice din structurile megalitice. În acest mod, discipolul era direct conectat cu „laboratoarele” structurilor atlante amintite, putându-se realiza mai uşor o accelerare a evoluţiei din toate punctele de vedere.

Mai multe articole despre acest subiect aici ... www.remerra.blogspot.ro

Aceasta secventa nu face parte din articol (EM)

Am postat mai jos clipul Taina copacului vietii, care prezinta arborele sefirotic intr-o forma artistica ... muzica de meditatie, poezie, pictura ...

Legile lui Zamolxe (Remer Ra)

Legile lui Zamolxe



1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiintează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot estemijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine din lumină prinde viată si ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita ca aceiasi pasi îi faci în vârful muntelui ca si în josul său, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul în vârf de munte ca si în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca si pamântul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul si nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate si prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni semintei care încolteste, nici nu se vede când prinde suflare de viată. Lumina semintei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveste râul si ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creste tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este si gândul cel bun si drept rânduit, el îsi face loc printre pietre si stânci, nutine seama de nimic, îsi urmează drumul si nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apă stie unde va ajunge, căci una este cu pământul si toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârsit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă si vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ti fie gândul limpede până la sfârsit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este miscătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ si munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereste-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ti acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea si sufletul tău. Elete îndeamnă la trufie, înselăciune, hotie si vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, sărăcia, boala, amărăciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumusetea lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a lăsat din ceva pentru a creste în altceva. Cel bogat este sărac în liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este miscătoare, asemeni este si omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoasterea si întelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înrosit a fost rece si se va răci iarăsi; vasul a fost pământ si va fi iarăsi pământ; pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor si se va stârpi iarăsi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristete si linistea în neliniste. Fierul si focul ajută omul, dar îl si vatămă. Si aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări nestiute si nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii si a se măsura cu altii. Fereste-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naste; ea te va coborî mai jos de dobitoace si te va despărŃi de fratele si de vlăstarul tău.

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînteleptul suferă când râvna îl duce la pierdere si la cădere, dar înteleptul întotdeauna găseste câstigul în pierdere si înăltarea în cădere.

13. Trufia răceste iubirea inimii si o face în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun si vorba înŃeleaptă îti pot potoli necazul, îti pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele asa cum vin, asa pleacă. După orice zi vine si noaptea, si după iarnă vine primăvara, căci asa este rânduit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate si nesfârsite ramuri, si asemenea izvoarelor mintii si sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare si un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace si oameni – si din aceeasi vatră vin si către aceeasi vatră se întorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste lângă cel mic fără a-i face rău, asa să fiti între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic si nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Aruncă un lemn pe râu si mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i multumire semenului tău, adu-i lumină pe chip si în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveste prin ochii tăi este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nicio lucrare căci trasul de ramuri loveste înapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îti va amărî sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si spita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă si nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta întelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Întelepciunea este mai pretuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tău si este rodul cunoasterii udată de vreme.

20. Nu-ti amărî sufletul când simti durerea si neputinta, ci mai degrabă caută să te folosesti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai si sământa. Nu se poate ca o sămânŃă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea si neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia întotdeauna aduce suferintă.

21. Mergi la izvor când sufletul ti-e aprins, scormoneste în apa limpede si asteaptă până ce devine iarăsi curată. Asa se va duce si aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gândul tău, si cum sământa nu se poate fără coajă, asa este si gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este vointa, iar fără vointă, gândul se usucă si nu foloseste la nimic. Dar puterea este în răbdarea semintei, iar vointa si răbdarea fac mlădita firavă să razbată pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ti inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îsi anuntă venirea cu o floare, tot asa fapta omului este văzută de cel cu mintea si simtirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar si la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sărac are multe gânduri desarte si le schimbă de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a învelit bratele si picioarele. Cel grabnic avut ori e hot si înselător, ori vede mai bine necazul altuia si caută a-l amăgi, de acolo îsi trage grabnica avutie.

25. Fii blând si răbdător cu cei de lângă tine, căci asa cum te porti tu cu ei, asa se poartă si altii cu tine, căci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este si slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl si coboară; rămâi în limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupracelui aprig. Limpede să-ti fie mintea si simtirea, si ia seamă de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ti puterea din răbdare si din liniste si foloseste-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viată lungă si tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevăr, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba albă si nerosită de vin si lasă vremea să o îmbrace cu întelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit si gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea întelepciunii.

30. Multumeste pământului pentru toate cele ce-ti oferă, multumeste cerului pentru ploaia care îti hrăneste pământul, multumeste soarelui pentru căldura si lumina casei tale si a pământului tău, multumeste lunii pentru linistea somnului tău, multumeste stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrările ce-ti arată, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama că purtarea lor cea rea este semănată si crescută din teamă si neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu căuta a-i îndrepta din vorbe si mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Asa este si cu omul, de vei vrea să-l îndrepti, adu-i pentru început gândul si simtirea la ce este plăcut atât omului bun, cât si omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeasi roată venind.Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, căci cel înteleptit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au făcut să tină seama de alcătuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui si acolo nu ascăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii si iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său si iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumusetea si priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori si dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeasi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai întelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îsi au rostul lor si cele de jos îsi au rostul lor, cele mari îsi au rostul lor si cele mici îsi au rostul lor, cele repezi îsi au rostul lor si cele încete îsi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin îsi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine după răutate si neadevăr, căci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău si al celui de lângă tine are aceeasi vatră si rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tău. Adu-i linistea în suflet si limpezimea în minte si bătrânetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si tăria ta nu vor slăbi si te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmasilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău si întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiti cu iubire si nu cu trufie căci acolo îti sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc si fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe si cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea si toate acestea le găsesti în om si toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară si să nu fie si înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti apleci privirea înăuntrul tău si vei găsi toată întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiintei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor si minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este în fiecare si al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din putinul care se vede…

38. Curătenia trupului si desfătarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare si nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este plăcutul apare si neplăcutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este râs, si plânsul pândeste.

39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni si de cei întelepti, hărnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr si de vorbele desarte, ferirea de ceartă si de mânie, buna purtare între semeni. Dimineata să te trezesti cu ele, ziua să le porti mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn si astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta, boala si răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia si ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevărata cunoastere si întelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica si trainica lucrare.

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea si ura, unde este vointa poate apărea si delăsarea, unde este curajul poate apărea si frica, unde este răbdarea, poate apărea si graba si unde este modestia poate apărea si trufia. Căci miscătoare sunt si cele ce se văd si cele ce nu se văd din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeste si acesta este cel ce vede miscarea în nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfată în cunoasterea si linistea ce întrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si răul ca rău, este atras de una si fuge de cealaltă, dar înteleptul vede si frumosul si urâtul, simte si frigul si căldura, si finetea si asprimea, aude si plăcutul si neplăcutul, gustă si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoarea si nu face judecată între ele. El vede deslusit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage si urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început si se va face iarăsi amar, plăcutul se naste din neplăcut si neplăcutul din plăcut. Si toate acestea luminează sufletul înttleptului pentru că cele bune si plăcute hrănesc si bucură trupul si simturile sale, iar cele neplăcute neînteleptului hrănesc mintea si înielepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, usorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneste este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelepti este cel ce o pricepe.

45. Înteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînteletul îi desparte. Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gândeste sunt asemeni norilor care vin si pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este vesnic si lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viată si moarte, dincolo de bine si rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.


Legile lui Zamolxe [Remer Ra – Editura Deceneu, 2009]

De la Zamolxe la Iisus Hristos (Pr. Dumitru Balasa)

DE LA ZAMOLXE LA ISUS HRISTOS
Pr. DUMITRU BALASA
ÎN ATENTIA CITITORILOR

Parintele Dumitru Balasa e cunoscut în tara si strainatâte pentru cercetarile sale de istorie concretizate în mai multe carti si o puzderie de articole si studii. Lucrarea de fata e un scurt rezumat dîntr-un volum impresionant, în care au fost adunate roadele unor îndelungi cercetari din cele mai diverse domenii: istorie, mitologie, religie, parapsihologie, etc. Ideea centrala ce ne-o transmite în mod convingator lectura acestor pagini e aceea ca poporul roman are nu numai o vechime si o permanenta multimilenara pe aceste locuri, ci si o cultura populara cu adânci radacini în timp si ramificatii în spatiu. Parintele D. Balasa sustine, pe baza documentelor de care dispune, ca stramosii nostri au creat valori spirituale, care au constituit baza medicinei, dreptului si filosofiei europene. Din punct de vedere religios supune atentiei noastre ipoteze surprinzatoare privind demonologia populara, moroii ,strigoii, farmecele si vrajitoriile, zodiile si incinerarile, vindecarile prin bioenergie, etc. Pâna la publicarea integrala a lucrarii, paginile difuzate prin editura noastra stârnesc curiozitatea si interesul cititorilor, îmbogatindu-le universul spiritual si întarindu-le credinta în Adevaratul Dumnezeu .

Pr. Al. STANCIULESCU-BIRDA ZAMOLXIS
Invata ca „nici el, nici adeptii sai, nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunataturile lumii” (Fontes, I, 49)
Zamolxis, „la Geti le-a întocmit legile (…), convingându-i ca sufletul e nemuritor (…) si le-a scris legile” (Fontes, îi ,19)
Pliroma : Împaratia luminii, a tuturor bunurilor eterne .

IISUS HRISTOS
Învata : „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trai (…). Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri niciodata” .
Dar : cei rai vor merge „la osânda vesnica, iar dreptii la viata vesnica” (Ev. Matei, 25, 46)
Împaratia Cerurilor : „Cele ce ochiul nu a vazut, urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit, aceea gateste Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I. Corint, 2, 9).

VECHEA EUROPA
Se istoriseste ca e o tara pe care oamenii de stiinta, prîntre care Marija Gimbutas din Los Angeles, au numit-o VECHEA EUROPA. Aceasta era odinioara, demult, frumoasa si bogata : paduri imense cu pomi roditori, cu vânat de tot felul cu ape si râuri, care din când în când varsau la maluri bucati de aur. Aveau locuitorii Vechii Europe scaune de aur, cum nu avea nici o alta tara de pe lume. Se dusese vestea despre ea „peste noua tari si noua mari”.

CETATEA MUIERII
Si mai frumos era faptul ca tara aceasta era condusa de o regina fecioara. Cetatea ei de resedinta se numea cum se numeste si azi, CETATEA MUIERII. Drumul pe care ea se plimba de la munte pâna la mare, prîntr-un câmp de flori, se numeste si azi DRUMUL MUIERII.
Pestera în care se adapostea iarna pe cumplitele geruri, se numeste si azi PESTERA MUIERII. Unii nestiutori ai trecutului multimilenar o numesc PESTERA MUIERILOR. Aceasta muiere minunata da legi si conducea regatul feminin în Vechea Europa. Barbatii si toate celelalte muieri ascultau de glasul si dispozitiile ei.

HESTIA-(VESTA)
Documentele literare ale trecutului îndepartat al Vechii Europe, dintre multele regine care au condus acest regat feminin nu ne-au pastrat decât un singur nume acela al Hestiei sau Histiei, pe care altii au numit-o, mai târziu Vesta.
Era tânara regina, o fata frumoasa. Decât ea alta mai mândra nu se vazuse. Obrajii ei erau mai curati decât floarea crinului. Dupa gropitele din obraji parea ca întotdeauna e vesela, desi de multe ori avea de rezolvat probleme grele.
Ochii ei erau albastri ca cerul si parul ce-i ascundeau umerii era mai frumos decât borangicul si decât aurul Alutului sau Crisurilor care adapau gradinile din tara sa. Tânara Hestia era înalta si cu mijlocul ca inelul. Vorbele ei domoale erau mai dulci decât mierea fagurilor de albine. Cântecele ei treceau peste câmpii si rasunau prîntre crestele muntilor. În zilele de sarbatoare, dupa ruga catre Zeul Soare, mergeau pe un podis plin de margaritar si în jurul Hestiei se strângeau toate fetele si feciorii, gramada. Se dusese vestea în întreaga lume despre farmecul ei si toti ar fi voit sa le fie mireasa, sa asculte de glasul ei si chiar sa-l slujeasca în cetate si în Sfat. Dar mama Hestiei al carei nume cartile nu ni l-au pastrat, într-o zi s-a îmbolnavit. În zadar frumoasa printesa s-a rugat la Zeul Soare, caci într-o zi mama ei si-a luat zborul spre alte zari, lasând cenusa ca o simpla amintire. I se parea ca o aude pe marea regina ca o striga din când în când : Hestia, Histia, Istia, Vesta, cum o alintasera prietenele ei de joaca, în muntii Carpatilor, pe dealuri sau chiar pe malurile Istrului.

HESTIA (HISTIA, ISTIA, VESTA) CEA DINTÂI REGINA CUNOSCUTA NOMINAL A STRAMOSILOR GETO-DACILOR (ANTE 2000, î.d.Hr.)
Se obisnuise cu colegele si cu colegii de joaca. Toate-i ziceau „Regina noastra”. Acum era destul de mare si admirata pentru întelepciunea si priceperea ei. Ceva mai mult : Sfatul Muierilor chiar a ales-o ca sa le conduca tara în locul mamei sale. Zadarnic a încercat sa ramana fara griji multe si fara povara de regina. Batrânele, Babele cum li se zicea obisnuit pe atunci (si nici una nu se supara de aceasta), ajutau tânara regina. Nu era usor sa formulezi niste precepte de conduita, pe vremea când numai câteva stiau sa scrie si sa citeasca. Dar pe atunci, lumea nu era asa de dusmanoasa, de invidioasa, ca astazi. Feciorii printeselor din lumea întreaga auzisera de prea frumoasa Ileana Cosânzeana, cum va fi cunoscuta tânara regina mai târziu, în Cântecele populare. Nu era mai mare sarbatoare în cinstea Soarelui, la care tineri cavaleri, baieti si fete, pe cai nazdravani sa nu bata la poarta cetatii. Toti veneau cu alai si cereau mâna tinerei si prea frumoasei regine, a „Vechii Europe”.

FAT-FRUMOS—FIUL SOARELUI
Dîntre toti, unul i s-a parut demn de a o ajuta la conducerea Regatului. Acesta era Luceafarul, Fiul Soarelui. Soarele era cel mai puternic dintre toti zeii si lui i se închinau toate popoarele pamântului. În betia încântatoare a frumusetii cerului, s-a auzit un glas de ruga : „Tu, print al Cerului albastru, ramâi în munti, aicea lânga mine si sa schimbam numele cetatii. Sa-i zicem Cetatea Printului din cer. Sa schimbam numele Drumului Muierii si sa-i zicem Drumul Craiului. Toate ale mele ti le dau tie, ca esti atât de frumos!”, „Sa nu te auda, caci am picat din cer fara stirea lui si ne va pierde pe amândoi.” N-a terminat bine aceste cuvinte Fat-Frumos, fiul Soarelui, si-a luat zborul spre cer. Si s-a tot dus, s-a dus asa cu chipul preafrumoasei regine în inima lui.

DIN NOU LA PESTERA MUIERII
Dar a venit Baba Iarna, cu nor, cu ploi si cu zapada. Zeul Soare se vedea tot mai rar, iar Luceafarul rar de tot, câteva clipe, când cerul însenina. Înghetul a facut-o pe Hestia sa se retraga cu fetele ei, cu oitele si caprele, în Pestera Muierii. Rezidase acolo o alta regina, o muiere, o amazoana, în toata Vechea Europa era cunoscuta aceasta grota sub numele de Pestera Muierii.
Afara era ger cumplit. Deodata, intra un cântec fermecator pe sub acoladele pesterii, prîntre stalcticte si stalagmite ce luminau ca niste candelabre magice. A aparut Fat-Frumos—Fiul Soarelui. Toata pestera s-a luminat. A îngenuncheat în fata tinerei regine si i-a zis în rugaciune : „Hai cu mine, vino cu mine în cer si amândoi vom lumina pamântul si regatul tau!” Fetele toate au început sa plânga, vârstnicle si babele au început sa boceasca si s-o implore sa nu plece. Caci vor veni alte amazoane si le vor robi. „Auzi, tu, Fat-Frumos, aceste glasuri? Daca ma iubesti cu adevarat, adu-mi si mie o farâma din focul cerului si din lumina binefacatoare a tatalui tau, a zeului nostru, ca sa avem si noi pamântenii caldura si lumina, mai ales pe cumplitele geruri, când apele îngheata, când zeul nostru nu se mai vede!” „Tu, Cosânzeano, m-ai înduplecat. Îti aduc în dar o flacara din focul ceresc, daca te legatuiesti,ca vei avea grija ca sa nu se stinga niciodata si din el vei da la toate suratele tale, ori de câte ori vor avea nevoie. Dar … dar, va trebui sa ramâi regina-fecioara pe toata viata ta pamânteasca. Si…Si, cândva ne vom întâlni în Pliroma…!”
A urmat o tacere adânca, o tacere ca de mormânt. Si … un glas domol s-a auzit din buzele neprihanite! „RAMÂN FECIOARA”

REGINA FECIOARA, PREOTEASA LA VATRA FOCULUI SACRU
Si Fat-Frumos—Fiul Soarelui, iute ca gândul a iesit din Pestrea Muierii, a urcat la cer. Cu mestesug divin a rupt o farâma din trupul zeului Soare, a facut o vatra rotunda ca o farfurie mare, a asezat pe ea farâma de foc. Si ca un fulger a coborât pe Terra. A mers la gura Pesterii Muierii, întunericul a disparut si de aceasta data. O caldura binefacatoare a cuprins întreaga grota. Regina Hestia-Vesta i-a iesit în cale. Feciorul Soarelui—Fat-frumos i-a prezentat vatra cu focul sfânt prin fulger adus din cer. Si i-a zis : „Sa ai grija sa nu se stinga niciodata. De aici sa duci la Cetatea Muierii, unde ai resedinta de vara. Sa rânduiesti acolo ucenice de-ale tale, care sa aiba grija ca nici acolo focul sa nu se stinga niciodata. În vara sa mergi Sus, în Corona Montarum. Acolo, sus pe munte în Cogheonon, pe o vatra de piatra sa asezi jar si flacari din Focul Sfânt. Acolo sa ziditi cetate noua si Casa sfânta. Dar nu numai acolo, ci unde vei crede tu sau urmasele tale, fecioare curate sa faca vetre noi, sa întertina focul sfânt si nepatat. Din jarul focului sa dati la toti câti vor avea nevoie de lumina si caldura. „Asa voi face!” „De nu, vei da seama dupa moarte trupeasca, în Pliorma, unde ne vom întâlni.” A urmat o tacere adânca si glasul Estiei, curat si dulce s-a auzit peste întreaga Terra : „Asa voi face! Din focul acesta sfânt voi duce în Cetatea Muierii si voi lasa fecioare sa aiba grija, sa nu se stinga, sa nu se stinga niciodata, niciodata. Voi merge în Coroana Muntilor si voi zidi vatra de piatra, unde voi aseza cu mâinele mele jar din focul sfânt. Aici farâma de soare va fi mai ferita de oamenii rai, care vor râvni la tot ce voi realiza cu ajutorul sorilor din regatul meu.
Si Fiul Soarelui, asa cum venise, si-a strâns razele de lumina si ca fulgerul, a urcat între planete, sus, tot mai sus. A trecut multa vreme. În fiecare vatra era un Soare în miniatura. Daca în vetrele caselor de rând focul se mai stingea, în Cetatea Reginei el era întertinut cu sfintenie de un grup de fecioare-preotese, care slujeau Reginei Hestia-Vesta.
Frumoasa regina, Marea Preoteasa a stramosilor Geto-Dacilor, Hestia, cu soborul Muierilor, al Babelor conducea regatul feminin în Vechea Europa. Împreuna au alcatuit un cod de legi ce s-a numit codul belaginelor (=al legilor frumoase). Acest cod a stat la baza regatului stramosilor Geto-Dacilor si din el s-au inspirat tacit cei mai multi din legislatorii popoarelor antice.

HESTIA-VESTA ZEITA A FOCULUI
Frumoasa Regina, Marea Preoteasa s-a bucurat de atâta consideratie ca dupa moarte a fost zeificata, a devenit zeita a Focului, zeita a Vetrei si era nelipsita în orice casa. În vatra de pe Coghenon, alte fecioare, alte preotese au întertinut, dupa legamant focul sacru, langa Soarele de andezit. Dar cum neamul Dacilor era cel mai numeros dupa acela al Indienilor (Herodot), au dus cu ei focul în întreaga lume si cultul Zeitei lor.

O ZEITA FURATA(sec.8-7,i.d.Hr.)
Foarte repede, cultul Focului si al Zeitei Hestia-Vesta s-a raspândit în lumea întreaga. S-ar zice ca dupa sute de ani, din neglijenta focul se stinsese si era mare lipsa lui. Un fulger din cer a incendiat o padure si focul sfânt s-a aprins din nou în vetrele sfinte. Alte fecioare, preotese, vestale au îngrijit de focul sacru. Cu circa 8-7 secole înainte de Hristos, poetul Hesiod, constatând ca în lumea de limba greaca patrunsesera o multime de zei, care nu aveau legatura unul cu altul, a facut „ordine”. A alcatuit o genealogie fictiva a zeilor. Ea nu a avut nimic în comun cu realitatea si cu neamul din care zeita sau zeul descindea. Astfel dupa teogonia alcatuita de preotul amintit, toti au fost crescuti ca fiind urmasii lui Cronos dupa cum la latini, mai târziu, vor fi socotiti urmasi ai lui Saturnus.
În aceasta genealogie fictiva, fosta regina Hestia dupa artificiul lui Hesiod, apare ca fiica cea mai mare a lui Cronos, sora a lui Zeus, dupa cum tot ea, dupa acelasi procedeu artificial la romani a fost socotita fiica lui Saturn. Acesta pe parcurs a fost identificat cu Cronos al Grecilor.
În vechea Dacie nord-dunareana, Hestia avea un templu la Sarmizegetusa Regia, Soarele de andezit de forma circulara trebuie pus în legatura cu Zeita Vetrei. Alte vetre circulare sau în forma de potcoava, pot fi puse în legatura cu templele Hestiei. Grecii îi ridicasera un lacas la Delphi. Romanii îi zidisera doua în inima imperiului. Ele au fost reproduse de marele arhitect Palladio. Cel dintâi templu în Roma fusese ridicat de Numai Pompilius (715-673).
Dupa izvoarele literare antice, cea dintâi slujitoare a focului sacru , cea dintâi mare preoteasa cunoscuta nominal a fost regina Hestia(Vesta) stramoasa Geto-Dacilor. Un element de cultura esential ce porneste din inima Daciei! E bine sa se stie ca Rea Silvia, mama celor doi gemeni, Romulus si Remus, a ucenicit la templul zeitei Hestia(Vesta), fosta regina a stramosilor Geto-Daciei.

REGELE ZAMOLXIS(c. 1300 î.d.Hr.)
Iubite cititor, de pe orice punct al Terrei ai fi, afla ca documentele literare antice au consemnat numele a 3 mari reformatori legislatori :
1. ZARATHUSTRA, mare preot „rege si mare legislator”, zeificat în Iranul arhaic.
2. ZAMOLXIS sau Zalmoxis, mare preot, mare rege si mare legislator, zeificat dintr-o mare parte din Traco-Daci.
3. MOISE (Moshe), mare preot, mare conducator si mare legislator la Evrei.
I-am prezentat în ordinea în care au fost citati într-un vechi document literar pe care l-am amintit când am vorbit despre regina Hestia(Vesta).
Toti 3 au trait în jurul sec XIII.
Ne vom opri asupra lui Zamolxe. Desi manualele de istorie daco-romana nu aminteste nici macar în treacat de regina Hestia(Vesta), si nici de Zamolxis ca rege, am urmarit în materialele documentare si acest stralucit pesonaj. Despre el s-a vorbit numai ca mare legislator. Robia peninsularilor, razboaiele imperiilor, al caror rezultat a fost împartirea Daco-româniei între cele 3 mari imperii : Imperiul Roman de Apus, Imperiul Rusesc si Imperiul Turcesc . Aceasta robie a creat un complex psihologic de inferioritate, care s-a transmis si actualelor generatii. Asa se face ca nici astazi, cercetatorii promovati de cele mai multe ori politic, nu se pot tine în pozitie verticala, nu stiu ca Hestia(Vesta)a fost regina stramosilor Dacilor, nu stiu ca Zamolxis a fost regele Dacilor, desi au fost mari personalitati care au sustinut acest adevar înca din sec. XVIII. Huszti Andras în 1971, scrie ca Zamolxe „ar fi fost primul mare rege al Dacilor (…) în anul 1402” (d. Hr. v. Mircea Musat, „Izvoare…”, 92-93). Iosif C-tin Dragan, marele tracolog, înca din 1980 a spus si a scris raspicat ca Zamolxis a fost regele Dacilor si totusi în manualele de istorie se începe din jurul anului 300, cu Dromichaetes. Altii încep mult mai târziu, cu Burebista iar altii chiar cu Decebal, de la luptele lui cu Traian.
Dar sa revenim la Zamolxe si sa analizam câteva informatii documentare din care reiese clar ca Zamolxis a fost primul rege cunoscut nominal al Dacilor.
Da! Zamolxe a fost mare preot, mare rege si mare legislator. Unii dintre Geti îl cunosteau si sub numele de „Gebeleizis” (Fontes,I,49). Mai întâi precizam ca Zamolxe era „get” adica dac (Fontes,I,189). El a trait cu mult înainte de Herodot si de Pitagora. Adaugam aici si rationamentul lui Iosif C-tin Dragan : „Nu putea sa fie zeu(zeificat), daca nu era rege, caci dupa obiceiurile antice regii erau adesea zeificati” („Noi tracii”,1983,pag.9).
Ceea ce e si mai important, e faptul ca Zamolxis a fost un mare carturar.

CEA DINTÂI SCOALA CU LOCAL PROPRIU ÎN DACIA (c. 1300 î.d.Hr.)
Din activitatea didactica a lui Zamolxis, interesant e si faptul ca „a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, în care (se spune) ca îi primea (…) pe fruntasii tarii, învatându-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul din urmasii acetsora nu vor muri, ei vor merge în anume loc, unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile” (Fontes,I,48-49).
Daca avem în vedere ca mult mai târziu marii dascali greci îsi tineau lectiile în gradinile publice (Academos) si prin simplete, cu auditoriu compozit, putem aprecia caracterul scolii zamolxiene, bine orientat si cu un scop precis, programatic. Mestesugul de a face discipolii sai nemuritori, era defapt o cunoastere (în greceste : gnoza) si ea apartine numai celor initiati. Aici se predau : scrisul, cititul, psihologia, matematicile, astronomia, medicina, etc. Sf. Clement Alexandrinul, unul din cei mai de seama profesori ai Scolii din Alexandria, scrie ca GETO-DACII AU GUSTAT DIN FILOZOFIE, în timp ce Jordanes spune ca Getii erau instruiti „ÎN APROAPE TOATE RAMURILE FILOSOFICE” (Fontes,II,417) Ma întreb : De ce istoricii nu iau în considerare aceste splendide aprecieri?!
Cu scoala Zamolxiana se face începutul Gnosticismului, despre care vom vorbi mai jos.

BELAGINELE SAU LEGILE FRUMOASE
Cele mai elementare cunostinte ce trebuia sa le posede orice dac erau Legile frumoase sau Belaginele. Era un cod care cuprindea norme de comportare a cetatenilor regatului dac si ele fusesera alcatuite initial de zeita Hestia(Vesta).
Un scriitor din jurul anilor 21 î.d.Hr. ne informeaza ca „la asa numitii Geti, care se cred nemuritori, Zamolxe sustinea si el ca a intrat în legatura cu Hestia”, care i-a predat Legile frumoase (Belaginele), dupa cum Moise le primise de la Iahve (Fontes,I,189)—Alt scriitor antic, anume Iamblichos ne spune, textual : „Zamolxis (…) le-a întocmit legile, cum am aratat la început si a îndemnat la barbatie pe concetatenii sai, convingându-i ca sufletul e nemuritor (…) si pentru ca a învatat pe Geti aceste lucruri, si le-a scris legile, e socotit de ei drept cel mai mare dintre zei” (Fontes,II,19). Si pentru ca Zamolxe ca mare preot, observa ca dacii uitasera sfaturile ce le daduse Hesta- Vesta, s-a hotarât sa urce la tronul zeitei, undeva spre Pilorma. Si a întâlnit-o în cereasca stralucire si neîntrecuta frumusete, asa cum era de mii de ani. Si Zamolxe a cuvantat : „Zeita a cerului, Slujitoare a Soarelui material si Soarelui ce tine în mâna Cosmosul, legile date de tine au fost uitate. Eu le mai stiu dar as vrea sa le scriu chiar asa cum ni le vei porunci tu!”, „Scrie!”
Si marele Preot Zamolxe a scrie aceste legi, (Belaginele)-Legile frumoase, dupa care s-a condus Statul dac si ele sau raspândit în lumea întreaga. Retim faptul ca legile Dacilor au fost scrise de Zamolxe, nu au fost predate numai oral .
Dupa moarte si acesta a fost socotit de unii dintre adeptii sai, zeu. Pe parcurs, zeita Hesta-Vesta a fost eclipsata de acest mare preot si rege .
Ca si Histia(Vesta), Zamolxe dispunea de acea teuenergie spirituala cu care a intrat în fiinta poporului dac, cat si a popoarelor înconjuratoare.

JURAMÂNTUL MEDICILOR DIN SCOALA ZAMOLXIANA SI JURAMÂNTUL LUI HIPOCRAT
Am spus ca în Scoala Zamolxiana se învata si medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de cercetatori e acela ca juramantul pe care îl depun si în prezent medicii din toata lumea cunoscut sub numele de Juramantul lui Hipocrat, e juramantul pe care îl depuneau medicii din scoala zamolxiana, amplificat .
Normele de comportare ale medicilor daci erau cuprinse în Belaginele pe care le-am amintit mai sus. Ele se desprind în parte din relatarea filosofului Platon(437-347 î.d.Hr.), care pune în gura arhicunoscutului întelept Socrate(469-399 î.d.Hr.) urmatoarele : „Eu (Socrate) am învatat aceasta incantatie, acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice ca îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela ca (medicii) grecii aveau dreptate sa cuvânteze, asa cum v-am învatat adineauri. Dar, Zamolxis, regele nostru, adauga el, care e si zeu, ne spune ca dupa cum nu trebuie sa încercam a trata ochii, fara sa tinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat netinându-se sema de corp, tot astfel trebuie sa-i dam îngrijirea trupului, dimpreuna cu sufletul. Si iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli : (anume) pentru ca ei nu se cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Daca acest întreg e bolnav partea nu poate fi sanatoasa. Caci, zicea el (medicul ucenic din scoala zamolxiana), toate lucrurile bune si rele-pentru corp si pentru om în întregul sau-vin din suflet si de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci-mai ales, în primul rând sa vindecam izvorul raului, ca sa se poata bucura de sanatate capul si tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu incantatii (descantece). Aceste incantatii sunt vorbele frumoase, care ne fac sa se nasca în suflete întelepciune. Odata ivita aceasta si, daca staruie, e usor sa se bucure de sanatate si capul si corpul. Când ma învata leacul (farmecul) si incantatiile spunea : Sa nu te înduplece nimeni sa-i tamaduiesti capul cu acest leac, daca nu-ti încredinteaza mai întâi sufletul ca sa i-l tamaduiesti cu ajutorul incantatiei, iar acum, zicea el-aceasta e cea mai mare greseala a oamenilor : ca unii medici sa caute în chip deosebit o vindecare sau cealalta (a sufletului si a trupului). Si ma povatuia foarte staruitor sa nu ma las înduplecat de nimeni-oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-sa fac altfel. Deci eu, pentru ca i-am jurat si sunt nevoit sa-i dau ascultare, îi voi da în adevar ascultare. Si daca vrei-potrivit povetelor strainului sa-mi încredintezi sufletul tau, pentru a-l vraji cu incantatiile (epodele) tracului, îti voi da si leacul pentru cap. Daca nu, nuti pot ajuta cu nimic, scume Cormide” (101-102). (469-399 î.d.Hr.)
Din cele însirate aici s-a putut lesne observa ca e vorba de juramântul medicilor din scoala zamolxiana.
Facem si o mica paranteza : din citatul de mai sus reiese ca folclorul daco-român în ceea ce priveste incantatiile (epodele) sau descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe si înainte de Socrate. Acele „vorbe frumoase”, cu care medicii daci refaceau moralul pacientilor erau descântece verificate, din care multe se pastreaza pana azi. Prin urmare literatura populara daco-româna începe înainte de tracul Socrate (v. Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.).

JURAMÂNTUL LUI SOCRATE
În legatura cu lungul citat de mai sus, mentionam interventia marelui tracolog Iosif C-tin Dragan, la „Al XV-lea Congres de stiinte istorice”, tinut la Bucuresti, în 1980 între 16-17 august : „Cultura si civilizatia daca au ajuns la un foarte înalt nivel de dezvoltare (…). Tracii cultivau astronomia, matematica, medicina. Platon îi considera pe medicii traci superiori medicilor greci, deoarece, scria el înainte de a îngriji trupul, si boala, ei îngrijeau sufletul, expresie sub care cred ca trebuie sa întelegem sistemul nervos. În orice caz e vorba de o conceptie medicala foarte moderna” (Noi tracii,1980, octombrie,p.3). E defapt interpretarea citatului pe care noi l-am prezentat mai sus. În legatura cu aceasta psihoterapie, înainte de a se administra pacientului medicamentele (farmecele propriu-zise), amintim ca în Crestinism se mentioneaza Marturisirea si iertarea pacatelor, vindecarea sufletului uman. „Preotul ca medic sufletesc trebuie sa cunoasca :
1. Boalele sufletesti ale pacientilor în general si în special, adica pacatele în formele si aparitiunile diverse.
2. Izvoarele si cauzele pacatelor, izvoarele pacatelor sunt slabiciunea carnii, întunecarea mintii si razvratirea voiei (…). Cunoscând spiritualul (doctorul spiritului), boala sufleteasca, izvorul si cauza ei, sa destepte mai întâi în cel bolnav prin motive puternice, dorul de însanatosire, de indreptare iar dupa aceea sa-i dea la indemâna mijloacele corespunzatoare pentru redobândirea sanatatii si sa-l conduca a-l întrebuinta aceste mijloace si a conlucra cu mijlocul dumnezeiesc (teuenergia. Nota D.B.) la îndreptarea sa” (Am citat din Liturgica Bisericii Ortodoxe de Vasile Mitrofanovici s.a., Cernauti,1929,pag.814). Acestea sunt defapt metodele medicilor zamolxieni, care reiau doctori sufletesti si doctori trupesti si pe care crestinismul le-a preluat si le-a transmis doctorilor spirituali ierarhie în general.
Din cele citate mai sus retinem mai întâi constatarea filosofului Platon si a înteleptului Socrate, doua somitati ale culturii tracice, si anume, ca medicii traci stramosii daco-românilor de azi, ucenici ai scolii zamolxiene erau superiori medicilor greci; ca medicii traci predau ucenicilor lor leacurile dupa ce le recitau incantatiile (epodele) ; si esentialul acestui capitol anume ca pregatiti pentru arta medicala înainte de a profesa depuneau juramântul ca vor tine cont de anumite îndatoriri profesionale prevaute în Codul Belaginelor (Legilor Frumoase). Între acestea se stipulau mai întâi psihoterapia pacientului, sa nu caute daca bolnavul e sarac sau bogat ,daca e de neam ales, daca e frumos sau urât, „într-un cuvânt sa fie un medic ideal”.
Care era formula de care aminteste tracul Socrate nu stim, dar prezentam aici Juramantul lui Hipocrat (460-375 î.d.Hr.) pe care îl presteaza la începutul carierei lor medicii din întreaga lume si astazi. Citam :

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia si Panaceea si iau ca martori pe toti zeii sa respect dupa puterea mea, urmatorul legamant : Sa pretuiesc ca si pe parintii mei pe cel care m-a învatat aceasta arta, sa traiesc în comun cu el, si daca e necesar sa împart si bunurile mele cu el ; sa-i consider copiii ca pe proprii mei frati, sa-i invat aceasta arta, daca ei astfel doresc, fara plata sau vreo promisiune scrisa, sa împartasesc fiilor mei si învatatorului care m-a învatat pe mine si discipolilor care s-au legat ei însisi si au fost de acord cu regulile profesiunii, iar numai acestora, perceptele si învataturile. Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei dupa cum capacitatea si priceperea
SI NICIODATA NU VOI VATAMA PE NIMENI. Ca sa fiu pe placul cuiva, nu voi prescrie un medicament ucigator si NU VOI DA UN SFAT care sa-i cauzeze moartea, NICI NU VOI DA VREUNEI FEMEI un pesar pentru a-i provoca avortul. Îmi voi pastra puritatea vietii mele si a artei mele. Nu voi taia ca sa scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifesta. Voi lasa aceasta operatie sa fie facuta de cei ce practica aceasta (specialistii în aceasta arta). În fiecare casa în care ajung, voi intra numai pentru binele bolnavilor mei, tinându-ma departe de orice ademenire si mai ales de placerea dragostei cu femei sau cu barbati, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot sa aflu (poate sa-mi ajunga la cunostinta), în timpul exercitarii profesiunii mele, sau în afara profesiunii mele sau în relatiile zilnice cu oamenii, ceea ce nu ar trebui raspândit, voi pastra ca taina si nu o voi destainui niciodata. DACA VOI PASTRA ACEST JURAMÂNT DE CREDINTA, SA MA POT BUCURA DE VIATA SI SA-MI POT PRACTICA ARTA, RESPECTAT DE TOTI OAMENII SI DE-A PURURI, iar daca îl voi nesocoti sau îl voi încalca, soarta sa-mi aduca
doar nenorociri” (Viorica Danila, Engleza pentru medici, ed.II, Ed. Medicala, Bucuresti, 1981, p.17-20).

Dupa ce am prezentat asa-zisul juramânt al lui Hipocrate, prestat si azi de medicii din întreaga lume, ne întrebam când a trait Hipocrat din Cos?
Dupa concluziile celor mai de seama oameni de stiinta, Hipocrate a trait „aproximativ între anii 461-377 î.d.Hr.”, deci la un secol dupa Pitagora , Platon si Socrate, de care am amintit mai sus. Asa cum am aratat Platon a trait între „aproximativ între anii 427-347 î.d.Hr., iar Socrate între anii 469-399 î.d.Hr. De fapt Platon a fost discipolul lui Socrate. Daca asa stau lucrurile, apoi juramântul depus de Socrate catre medicul trac „unul din ucenicii lui Zamolxis”, era un juramânt geto-dac, zamolxian, de juramântul lui Hipocrate nici Platon si nici Socrate nu amintesc.
Ba chiar trag niste concluzii si anume ca „medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli” (Fontes,I,101-102). Nu cunoastem formula juramântului lui Zamolxis, dar comparând cele spuse de Socrate, cu textul juramântului lui Hipocrat, care e în uz si azi, tragem concluzia ca: Cultul lui Zamolxe ca legislator si rege, era pe întregul teritoriu tracic. Grecii au facut din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Herodot însa, ca un scriitor corect a scris : „Mie mi se pare ca Zamolxe a trait cu mult înaintea lui Pitagora”. Aceasta e o afirmatie falsa ca sa-si însuseasca stiinta si cultura zamolxiana tacit ca si romanii. O frumoasa traditie zamolxiana s-a pastrat, departe, la capatul cel apus al lumii în Spania .
Juramântul lui Hipocrat din Cos nu e altceva decât juramântul medicilor daci, zamolxieni la care Hipocrat el însusi trac si urmasii sai au adaugat numele zeilor Apolon, Asclepios, Higia si Panaceea, cu care religia crestina nu are în comun decât sinteza gnostica. Enumerarea zeilor astazi e o simpla forma, o scara pe care s-a ajuns la Doctorul cel Mare, la Isus Hristos, a carui teuenergie a înviat chiar mortii, ca Fiica lui Iair, Lazar s.a.

GNOSTICISMUL DACIC SI CRESTIN
Gnosticismul înseamna cunostinta si începe cu Scoala Zamolxiana în sec. XIII î.d.Hr. El e un sistem filosoficoreligios care face cunoscut adeptilor sai calea pe care se merge pentru a ajunge la nemurire, în Împaratia tuturor bunurilor, în Pliroma. Sufletul omului dupa gnostici emâna din forta suprema, din Tenergie. El a fost o emanatie divina, buna, dar în contact cu materia a devenit robul acesteia. Materia rea e opera uni eon, ultimul ca emanatie, numit Demiurg .
Gnosticismul Zamolxian ea un sistem dualist : spirit si materie, fiecare cu însusirile sale binele-raul, luminaîntuneric, fericirea vesnica în Pliroma-deplinatatea tuturor bunurilor si elementelor bune (ale ingerilor) emanate din Tenergia Maxima, ca si deplinatatea fericirii eterne dupa învatatura lui Isus Hristos. Un eon superior, izvorit din Tenergia Maxima era mintea, ratiunea sau cuvântul (Logosul divin). Imperiul raului rezida în materia rea si el se cheama Kenoma. „Mântuirea era conceputa de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemna scapare, eliberarea de materie, dizolvarea lumii materiale, senzuale si separarea elementelor, reîntoarcerea absolutului în sine însusi. La aceasta se ajunge prin gnoza (…). Spiritele au fost închise în materie prin crearea lumii de catre Demiurg (ele se gasesc în oameni, în animale, în plante), mântuirea consta în descatusarea acestor doua parti din Împaratia materiala a lumii si restabilirea lor în Pliroma, Împaratia spirituala a tuturor bunurilor” (Istoria bisericii universale I,Bucuresti,1956,pag.115-116). Aceasta era defapt vechea conceptie zamolxiana. pentru gnosticii crestini va fi sintetizata în : „Cele ce ochiul nu a vazut, cele ce urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit. Aceasta fericire o gateste D-zeu celor ce-L iubesc pe El” (I,Corinteni,II,v.9).
În Pliroma dacica era defapt tot ce emana din Binele absolut, din care se desprinsesera eonii. EONII erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor notiuni filosofice. Eonii provin din principiul divin, prin emanatie, fie câte unul, fie perechi ; un eon masculin si unul feminin. Numarul lor variaza la gnostici, ajungând pâna la 365 ceruri x 7 eoni (Ibidem). Îngerii erau eoni buni. În Dacia s-a dezvoltat Gnostcismul ofit sau naasenii. Sarpele a adus gnoza primilor oameni.

CULTUL SARPELUI
Mai întâi precizam ca Sabazius era un „zeu frigian sau tracic” si era reprezentat „mai ales ca sarpe si socotit simbol al reînnoirii anuale a vegetatiei”, suprapus cultului solar (Victor Kernbach,218). Dar era si simbolul întelepciunii.
Pe cât e de fioros, de înfricosator sarpele pentru noi, în antichitate era socotit protector, ajutator si chiar tamaduitor.
În scrierile Gnosticismului crestin apare sarpele în întruchipare gnostica), care a aratat primilor oameni, Adam si Eva, gnoza (termen grecesc)-cunostinta binelui si raului. Sarpele era puterea salvatoare a omului. Amintim în acest sens. Sarpele de arama ridicat de Moise în pustie(Numeri,XXI), mentionat de Isus Hristos (Ev. Ioan,III,14).
Cuvântul semit nahas=sarpe, fonetic se apropia de naus=templu si a facut legatura cu lacasul de cult, cu biserica.

SARPELE CASEI
Etimologia cuvântului sarpe atât pentru lumea dacica, precum si pentru cea româna e indoeuropeanul sarpa=sarpe (Berinde si Lugojan,220-221). Acesta dovedeste vechimea nebanuit de mare a cultului Sarpelui la Daco-Români.
Dupa o credinta multimilenara gnostica fiecare casa are sarpele ei protector. El nu e veninos si nici nu trebuie omorât caci „e pacat”. Se mentioneaza în antichitatea daco-româna Cavalerul vânator având în fata „încolacit pe un arbore cu coroana evazata, sarpele-geniul bun al casei” (Dict. Enciclopedic de arta veche a Romaniei,86). Florin Olteanu, Crina Calin si Valeria Matei, analizând balada „Sarpele”, afirma ca ea se prezinta ca un mesaj cultural arhetipal referitor la pregatirea primilor nascuti în functie de pater familias, în arta vanatorii, dobândirea întelepciunii: La Geto-Daci, limbajul sarpelui reprezenta spiritul stramosilor, marea lor întelepciune” (Silvia Chitimia) si datorita regenerarii (…) era simbolul nemuririi lui Zamolxe. „Sarpele era unul din simbolurile zeitei Hecate (zeita traca) a carei scoala o gasim înca în preistorie” (Noi tracii,1987,oct.,p.16). De altfel, Domnul Isus Hristos da sfaturi pentru eternitate adeptilor sai : „Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii: (Ev. Matei,,10,v.16).
Tema Sarpele a fost tratata si de Mihai Coman. (Mitologia pop. român,I,p.110).

SARPELE CA ÎNSEMN AL CORPULUI MEDICAL
În prezent vedem „Sarpele sculptat pe portile institutiilor medicale si Spitalelor, imprimat pe sigilii si documente, folosit ca însemn al corpului medical, imprimat pe prima pagina a cartilor, e mereu prezent Caduceul, însemnul, simbolul vindecarii-un baston, doua aripi la capatul lui si doi serpi încolaciti pe el”.
De unde la început se utiliza „în ritmurile vindecarii, sarpele viu, cu timpul el a fost înlocuit cu simbolul Sarpelui”.
Ca simbol el apare în diferite forme.
„În România simbolul e un sarpe încolacind o cupa” (Viorica Danila).
În vechile calendare, planeta Mercur e reprezentata iconografic printr-un ostas în zale, tinând în mâna dreapta un corn de alarma, iar în stânga un buzdugan cu doi serpi. Aceasta ultima forma a buzduganului se pastreaza în Crestinism si azi, la cârja arhiereasca.

STEAGUL DACIC UN VECHI ELEMENT GNOSTIC
Toate steagurile, initial, au avut un caracter religios. Steagul dacic e un simbol al vietii, al vindecarii, al feririi de moarte, în lupta cu adversarul .
Ca simbol al gnosticismului ofit, sarpele apare în Dacia destul de timpuriu, Sarpele fantastic din „ tezaurul de sculpturi” de la Tomis, e o piesa celebra. Aceasta piesa unicat ne increditeaza ca dacii au împartasit gnosticismul ofit din cele mai vechi timpuri. Romulus Vulcanescu prezinta „balaurul dac, dupa V. Pârvan” si piesa „steag de lupta dacic, incizat pe un vas de lut” (Mitologia româna,108-109). Pe o tabla de plumb apare un cavaler purtând un dracon fluturand în vânt (Radu Florascu, Dictionarul enciclopedic de arta veche a României,87). Multe bratari de bronz se termina la ambele extremitati cu câte un cap de sarpe .
Pe Columna de la Roma, ca si pe arcul de triumf de la Salonic, ridicat de Împaratul Galerius cel Batrân, apare de mai multe ori steagul dacic ofit.
În încheierea acestui paragraf, adaugam ca cercetatorul Mihai Coman scrie ca stindardul dacic „ar fi derivat din acel draco (ie-sarpe) ce confirma victoria asupra puterilor întunericului si furtunii” (Mitologia româneasca,196). În lumea daco-româna reprezinta victoria asupra invadatorilor.

ELEMENTE GNOSTICE ÎN CRESTINISM
Dupa aparitia învataturii Domnului Isus Hristos, o parte din gnostici a adaugat la doctrina lor noile percepte crestine.
Aceasta acumulare da nastere unui curent religios nou : GNOSTICISMUL CRESTIN. La vechile credinte gnostice s-au adaugat elemente noi. Cartile au fost scrise dupa metoda gnostica si multiplicate. Astfel s-au perpetuat elemente dacice. Dupa anul 325 s-a precizat noua învatatura adusa lumii de Domnul Isus Hristos, Soarele dreptatii, mentinându-se multe din componentele credintei zamolxiene. Dintre cele ce nu au fost oficializate, sau chiar condamnate, unele s-au pastrat în popor.
În sec II d.Hr. un gnostic din Alexandria, anume Carpocart, prezenta adeptilor sai, o gnoza antiiudaica, pagâna, panteista. Acesta punea pe aceeasi treapta cu Hristos „pe filosofii (Pitagora, Platon, Aristotel) ale caror chipuri le aseza în lacasurile de cult ale sectei sale”. El învata si comunitatea bunurilor si a femeilor (Ist. Bis. Univ.,121).
Ca urmare a legaturilor cu gnosticul multe din bisericile ortodoxe daco-romane, au în exterior pictate figurile proorocitelor, Sibilelor si ale filosofilor sau înteleptilor lumii vechi, amintiti mai sus. De ce? pentru ca ei proorocisera venirea lui Hristos.

SIBILELE SAU FILOSOFITELE
Urmase ale zeitei Hestia(Vesta) au fost profetesele, numite si Sibile sau filosofite. Ele faceau parte din rândul tarabostilor si din chiar familia regala dacica stiutoare de carte.
Cuvântul Sibila e daco-român si însemna proorocita. Ele erau slujitoare la vatra focului, unde rosteau rugaciuni în versuri, epode, care pentru neinitiati pareau un simplu suierat, un univers, o melodie. De aici sibilatus-ias=sueratura (sivilatu= sueratu).
În limba greaca sibilla avea acelasi înteles, dovada ca porneau de la un numitor comun, dacic, de la care fusese împrumutat pe parcurs. În „literatura religioasa apocrifa : Silvia sau Savila.
1.Sevila (barbat), forma a numelui si la Manastirea Sucevita : Sevilla tarita”, la pictura exterioara ; iar la Manastirea Vatra Moldovitei : Sivila privind legendara Sibila (profetia unica): înalte texte apar zece sibile (N.A. Constantinescu,Dictionar,146.Dan I. Simionescu, Sibilele în lit. româneasca,Bucuresti,1928). I.D. Stefanescu scria ca numele de Sibila ar fi nou, „opera unui evreu din Alexandria, care a scris catre anul 40 al erei noaste”. Totusi Pandele Olteanu spune ca sibilele se cunosc „înca de pe la anul 3000 î.d.Hr.” (Arca,II,nr. V,p.5).Sibilele preziceau evenimente laice. Exemplu : „Schimbarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol în timpul lui Constantin cel Mare”, caderea Constantinopolului sub turci, în 1453 s.a.

Har Tios - Tatal nostru (limba geto-daca)(EM)

Taina Kogaionului - Muntele sacru al dacilor

Taina Kogaiononului Muntele Sacru Al Dacilor

Dacii (Melfior Ra)(EM)

Versuri Melfior Ra ... http://melfiorra.ro/
La adresa ... http://www.melfior-ra.ro/ gasiti cartile scrise de Melfior Ra
Muzica Gheorghe Zamfir
Creator clip EM

Pe calea lui Zamolxe - Octavian Sarbatoare

Pe calea lui Zamolxe
First published in Australia in May 2009 by Sarbatoare Publications, Sydney, NSW
For other publications SEARCH ‘Octavian Sarbatoare’ at National Library of Australia: http://www.nla.gov.au/ sarbatoare@hotmail.com
Copyright (Drept de Autor) © 2009 and subsequent years by Octavian Sărbătoare (Australia). Această lucrare este copyright (are drept de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi distribuită, integral sau parţial, în orice formă, cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate.

.
.

Australian National Library Cataloguing-in-Publication entry:
Sărbătoare, Octavian.
Pe calea lui Zamolxe : Trezirea străbunilor
ISBN 978 0 9803392 8 4.
I. Title.
859.335
Typeset by Sarbatoare Publications
Printed and bound in Australia
Corectare text: Ileana Speranţa Baciu
Pe coperta a patra: Imaginea chipului regelui Decebal sculptată pe Columna lui Traian
Octavian Sărbătoare
Pe calea lui Zamolxe
Trezirea străbunilor
Colecţia Deceneu
Sarbatoare Publications
Sydney
Prefaţă
Prezenta lucrare beletristică face trecerea tematică a scrierilor mele dinspre proza indianistică înspre cea de factură zamolxiană, în care tradiţia hindusă se îmbină cu cea a moştenirii zamolxiene, prezentă la străbunii daco-geţi şi existentă încă în arealul carpatin.
Similitudinile de idei dintre hinduism şi zamolxianism sunt cele caracteristice religiilor primare ale umanităţii în care simbioza existenţială om-natură joacă un rol esenţial.
Tema cărţii reia idei mult discutate de românii de azi care îşi doresc renaşterea unei spiritualităţi autohtone. Prezint o lume reflectată şi revelată în a cărei realitate plauzibilă poporul român îşi descoperă rădăcinile sufleteşti.
Octavian Sărbătoare, 2009, Sydney, Australia

Cap. 1
Proiectul Deceneu
Este începutul lunii martie 1997. Mă aflu într-un aşram din statul indian Bihar unde am ocazia să citesc cartea Daksha, God’s Country a lui Nicolae Miulescu. Autorul, inginer hotarnic, face paralele îndrăzneţe între toponimia locurilor din România şi nume care apar în miturile indiene. Inferă faptul că în vechime, pe vremea geto-dacilor, ar fi existat o conexiune strânsă între ei şi populaţia care s-a aşezat ulterior în India.
Rămân gânditor la argumentul autorului, dar reţin ideea legăturii spirituale dintre India şi România. De aceasta am devenit conştient în anii 1980 atunci când am cunoscut-o la Bucureşti pe profesoara de origine indiană Amita Bhose.
În această călătorie următoarea mea ţintă turistică este Benares, unde îmi propun să ajung pe la mijlocul lunii martie 1997. Adaug astfel Varanasi, cum este numit oficial acest oraş, la periplul meu indian început în luna decembrie 1996. Benares-ul este considerat printre cele cu mare faimă spirituală în India; se spune că pe meleagurile sale, zeul Shiva şi-a „lăsat” corpul în sensul că a părăsit conştiinţa lumească în favoarea celei a sferelor înalt spirituale.
Doresc să aflu cât mai multe despre Benares-ul religios. Aproape zilnic mă găsesc pe ghat, ghaturi, zonele de îmbăiere ale hinduşilor, acolo unde au loc unele practici purificatoare. Deşi par o „spălare” la propriu, ţinta lor este în esenţă spirituală, cea de înălţare a conştiinţei. Prin urmare ritualurile au semnificaţie catharsică.
Este ora prânzului când merg de obicei să iau masa într-unul din micile restaurante din împrejurimi. Astăzi aleg un local nou. Vreau să mănânc o porţie de dal cu o turtă nan, apoi ceva dulce. După aceea îmi voi continua plimbarea prin împrejurimi.
Aşezat la masă mă bucur când ospătarul apare prompt. Mă priveşte atent… sunt un client nou… şi turist străin… îşi notează comanda şi nu se poate abţine să nu mă întrebe:
- Sir, din ce ţară sunteţi?
De obicei, în astfel de situaţii, spun că vin din Australia. Acum, nu ştiu de ce, îi spun că sunt din România.
- România, România, repetă el. Mai avem un client din România.
- Nu mai spune! Un român pe aici?
- Da, sir. Este chiar domnul de acolo, îmi arată el un bărbat aşezat la o mică distanţă de mine.
Ei, nu se poate, un alt român se află aici în Benares! Mă ridic de la masă hotărât să-l cunosc.
- Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde el deosebit de surprins. Iată ce întâmplare. La asta nu mă aşteptam: un alt român în Benares!
- Precum vedeţi. Vin totuşi din Australia, nu din România.
- Bun sosit, domnule! Dar luaţi loc, luaţi loc, mă invită el cu entuziasm. Numele meu este Florin. Florin Şoimariu.
- Sunt bucuros să vă cunosc, domnule Şoimariu. Eu sunt Cezar Augustin.
Noul meu cunoscut este un om între două vârste. De talie medie, este bine legat, are trăsăturile feţei blânde, dar puternic conturate, fizionomia unui bărbat cu voinţă de fier.
- Abia aţi fost servit, constat eu privind la bucatele aburinde din faţa lui. În curând va sosi şi mâncarea mea.
Într-adevăr, nu trece mult timp şi apare chelnerul aducând cele comandate de mine.
- Deci... din Australia, spune interlocutorul meu. Suntem doi români veniţi din direcţii diferite care se întâlnesc în India... la Benares. Ce poate să însemne o astfel de aranjare a destinului?
- Poate sunt superstiţios… un astfel de eveniment trebuie să aibă o semnificaţie… Nu credeţi?
- Rămâne... să o descoperim.
Mulţumiţi de prânzul delicios ne îndreptăm către ghat. Este timpul să ne cunoaştem mai bine.
- Domnule Şoimariu, ce v-a adus aici la Benares?
- Haide să ne spunem pe nume, Florin şi Cezar. Augustin este numele de familie, nu?
- Da. De acord. Numele meu mic este Cezar. Deci ce te aduce la Benares, Florine?
- Văzduhul Carpaţilor! râde el vesel.
- Văzduhul Carpaţilor, aici... pe lângă Himalaya?
- Întocmai.
- Explică-mi, te rog!
- Eu sunt din zona Făgăraşului. Port în mine sufletul munţilor Carpaţi.
- Interesant. Şi eu sunt născut în Carpaţi, la Braşov.
- O întâlnire de pomină!
- Ce legătură are sufletul Carpaţilor cu Himalaya?
- În Carpaţi hălăduiesc spiritele străbunilor noştri. Ştiai?
- Te referi la geto-daci?
- Exact. Şi este vremea ca acele suflete să revină în oameni. Cunoşti practica focului la hinduşi, yajna?
- O, da! Am participat la multe ritualuri de acest fel, nu numai în India, dar şi în Australia.
Florin şopteşte ceva în timp ce îşi îndreaptă privirea către cer ca şi cum ar mulţumi lui Dumnezeu.
- Dumnezeule, Zamolxe, îţi mulţumesc, îngână el.
- Mulţumeşti zeului geto-dacilor... în India?
- Dar unde om bun, decât la Benares? Este locul unde avem acces direct la o nouă conştiinţă de sine.
Spusele lui Florin mă trezesc la o nouă realitate.
- Prin urmare, ce suflete doreşti să chemi?
- Pe cel al lui Deceneu! îmi răspunde el cu seriozitate.
- Mărturisesc că mă uimeşti. Nu-mi imaginam că te afli în India pentru chemarea sufletului lui Deceneu. De ce tocmai Deceneu?
- Este sufletul marelui preot al geto-dacilor. Precum ştii, în credinţa lor, sufletul nu moare. Avem de-a face cu un suflet sacerdotal unic. Deşi, în timp, poate îmbrăca multiple forme corporale. Ei bine... pe acela vreau să-l chem să se întrupeze.
Vorbele lui Florin mă lasă fără glas. După un timp întrerup tăcerea spunându-mi gândurile cu voce tare.
- Cum ţi-a „răsărit” în minte această idee, de a chema sufletele străbunilor geto-daci?
- Oooo, ar fi multe de spus, dar voi puncta numai ceea ce este esenţial. Pentru mine totul a început în copilăria petrecută în munţii Făgăraş. Eram uimit de influenţa lor asupra mea, de intensitatea cu care trăiam pacea lăuntrică acolo. Mi-am dat seama de comuniunea dintre noi după ce am cutreierat prin ţară, la şes. În copilărie bunica mea îmi spunea că pe vârfurile munţilor sunt sufletele unor oameni. Ştia şi ea de la străbunii ei.
- Credinţelor populare transmise din generaţie în generaţie.
- La noi românii crezurile moştenite de la geto-daci au supravieţuit în timp. Suntem un popor norocos. Neamul nostru şi-a păstrat rădăcinile.
- Spune-mi, te rog, cum vei proceda? Ce ai întreprins până acum?
- Sunt abia în faza de proiect. L-am numit PROIECTUL DECENEU. Aici, la Benares, aşteptam un semn de acolo, „de sus”, ceva care să mă convingă că pot demara. Şi astăzi a venit... te-am cunoscut.
Se lasă tăcerea. Suntem purtaţi de gânduri.
- Într-adevăr, există o şansă extrem de mică să întâlneşti un alt român în India. Chiar dacă treci pe lângă el nu-l recunoşti şi poţi crede că este un turist oarecare. Nu-mi pot explica întâlnirea cu tine decât... ca un semn al providenţei. Ce vom face în continuare, Florine?
- Deci mi te alături?! exclamă el cu entuziasm. Slavă lui Dumnezeu că acum nu mai sunt singur. Cât mai stai în India?
- Plec la începutul lunii mai.
- Ce bine! Avem timp destul. Eu voi părăsi India în aprilie… Va trebui să mergem în munţii Himalaya pentru a împlini acolo ritualuri ale focului.
- Dar de ce nu le putem face în Benares?
- Nu au efectul dorit.
- De ce?
- Am anumite convingeri personale, care numai în timp vor putea fi verificate dacă sunt adevărate. Eu cred că sufletele unor geto-daci au părăsit Carpaţii găsindu-şi sălaşuri în Himalaya. Care suflete se află prin aceste locuri şi care au rămas încă în Munţii Carpaţi?... De un lucru sunt sigur: sufletul lui Deceneu nu este în Carpaţi, ci în Himalaya. Dacă ar fi fost în Carpaţi, noi românii, până astăzi am fi reînviat cu mai multă vigoare în credinţa ancestrală. Dar precum ştim nu este aşa. Deşi anumite datini vechi s-au menţinut, totuşi ele sunt ţinute sub ochiul atent al creştinismului.
- Ce rol va avea Deceneu?
- După ce îl vom trezi pe marele preot al geto-dacilor, tot ce va urma va fi ca mişcarea unui bulgăre care colectează zăpadă din ce în ce mai multă pe măsură ce se rostogoleşte. El, Deceneu, va face ca sufletele geto-dacilor să revină în număr mare în oamenii care trăiesc şi vor trăi în România, cu alte cuvinte... să se întoarcă la matcă.
- Ai gânduri mari! Proiectul tău este de mare anvergură. Cât timp crezi că poate lua împlinirea lui.
- Zeci de ani. Treptat, spiritele străbunilor, din ce în ce mai numeroase, vor înlocui pe cele străine rădăcinii noastre strămoşeşti. Din fericire, credinţele geto-dacilor există încă în tradiţiile populare ale românilor. De acolo putem porni pentru regenerarea neamului nostru.
- Ceea ce ţi-ai propus este deosebit şi interesant. Pentru un om obişnuit un asemenea proiect ar părea fantastic. În altă ordine de idei, îmi pare rău că acum trebuie să plec. Dacă vrei ne întâlnim diseară pe la ora 7 la acelaşi restaurant?
- Bine.
Revin la hotel. Dacă stau să mă gândesc bine la analiza lui Florin, logica lui este impecabilă. De-a lungul timpului s-au umbrit părţi din filoanele native spirituale, atât cel geto-dacic, zamolxianismul, cât şi cel roman, prezente pe teritoriul Daciei de la extinderea imperiului roman pe acele pământuri. Totuşi, rădăcina geto-dacică se manifestă încă viguroasă în obiceiurile populare româneşti.
Către seară merg la întâlnirea cu Florin.
- Ce vom face în continuare? îl întreb în loc de bun găsit.
- Mâine plecăm în Himalaya, dacă eşti pregătit! mă anunţă Florin cu hotărâre în glas.
A doua zi dimineaţa Florin vine la hotelul meu. Este gata de plecare, poartă în spate un rucsac cu cadru.
- Vom avea nevoie de haine groase acolo unde mergem, spune el.
- Am câte ceva, dar voi cumpăra şi altele pe parcurs.
După rezolvarea formalităţilor de la hotel, suntem acum gata să pornim către gară. Pe drum Florin îmi expune planul lui:
- Va trebui să ajungem la Delhi de unde cu un avion vom merge la Kullu în statul indian Himachal Pradesh. Este acolo o zonă muntoasă numită Valea Zeilor. Întreaga suprafaţă a statului Himachal Pradesh este cunoscută în scripturile hinduşilor sub numele de Pământul Zeilor, deva bhumi. Acolo se află sufletul lui Deceneu!
Ajunşi la Delhi mergem direct la o agenţie de voiaj şi ne procurăm bilete de avion pentru a doua zi. Avionul nostru este mic, scârţâie din toate încheieturile, dar îşi împlineşte serviciul. După o oră şi jumătate aterizăm pe aeroportul Bhuntar situat la aproape 12 km de Kullu. De acolo cu un taxiu ajungem la Kullu, de unde îmi cumpăr haine groase de lână. Luăm un alt taxiu cu care urcăm către Manali. Cam la jumătatea distanţei dintre Kullu şi Manali, la aproximativ 12 km, este Raison Valley, locul nostru de destinaţie. Autovehicolul ne lasă chiar la recepţia complexului Nature Notes Resort. Parcă am fi fost aşteptaţi, obţinem imediat cazare.
În martie, pe aceste meleaguri, vara abia începe, deşi în climatul temperat este sezon de primăvară. Zăpada s-a topit pe coline, dar vârfurile sunt încă acoperite de nea. Este sezonul când apar turiştii, în număr mare, atraşi de frumuseţea şi puritatea locurilor.
Căbănuţele pentru turişti au o poziţie minunată, sunt situate chiar pe malul râului Beas. De o parte şi de alta le împrejmuiesc munţii tăiaţi de matca râului. Instalaţi fiecare în cabana proprie, ne petrecem prima noapte răcoroasă prin aceste părţi de lume.
A doua zi ne trezim devreme. Dorim să vedem răsăritul soarelui.
Este impresionant să priveşti cum soarele se iveşte de după crestele Himalayei, cea mai înaltă regiune muntoasă de pe planetă.
După micul dejun ieşim să explorăm împrejurimile. Valea Zeilor este aşezată la picioarele culmilor semeţe ale munţilor Himalaya, ei înşişi denumiţi Lăcaşul Zeilor. Înspre înălţimi se văd planând vulturii himalayeni… stăpâni ai cerului.
- Zona nu-şi desminte numele, spune pătruns de admiraţie Florin. Iată piscurile Himalayei, Paradisul Zeilor. Dintr-un astfel de loc mi-am dorit să demarez Proiectul Deceneu.
- Simt că renasc printre aceste măreţii…
- Vom porni ritualurile focului în 21 martie când în emisfera nordică are loc echinocţiul de primăvară. Până atunci avem timp să ne pregătim. Trebuie să găsim persoanele care să participe alături de noi.
- Vom urma yajna tradiţională hindusă?
- Nicidecum. Vor fi ritualuri ale focului ca la geto-daci.
- Cuuum? Nimeni nu a mai aprins focuri în Carpaţi, în scop de venerare, de multe secole. Nu ştim practic în ce constau astfel de practici.
- Nu-i chiar aşa. Ciobanii carpatini au păstrat cultul focului. Partea de ritual, cea care invoca divinul, s-a menţinut în memoria colectivă sub diferite forme. Nu ştim acele incantaţii vechi, în schimb avem... baladele şi poeziile.
- Baladele populare româneşti? Aici, în Himalaya?
- Exact. Prin ele vom atrage sufletul lui Deceneu retras aici în Valea Zeilor.
În zare văd semeţia crestelor îmbrăcate în zăpadă. Înţeleg cum o astfel de privelişte grandioasă ne poate impresiona şi şlefui mintea. Mă gândesc la geto-daci... la dârzenia acestor oameni... la măreţia Carpaţilor ce le-a cizelat sufletele de-a lungul timpului... la marele preot Deceneu.
- Cunoaştem numele unor geto-daci celebri, Decebal, Dromihete, Burebista, dar nu putem fi siguri că ele sunt cele originare; limba veche s-a pierdut. Cum putem fi siguri, de pildă, că pe Deceneu îl chema astfel?
- Nu avem intenţia de a reînvia limba geto-dacă, nici că este posibil, precizează Florin. Acele vremuri sunt apuse. Noi, românii, putem face ca... spiritele acelor oameni să revină. Filonul spiritual al geto-dacilor poate încă ieşi la suprafaţă, în noi.
Idei înălţătoare. Florin îşi continuă viziunea:
- Reînvierea spiritelor geto-dacilor nu înseamnă că tânjim după un trecut idilic la care vrem să revenim. Proiectul Deceneu îşi propune să creeze o nouă bază a civilizaţiei românilor. Cum va evolua o astfel de cultură… numai viitorul ne poate arăta. Esenţial pentru noi este faptul să pornim bine, să formăm structura, pe care se va sprijini şi dezvolta edificiul ce va fi construit treptat de către generaţiile viitoare. Avem un mare potenţial. Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată, dar iniţiativa refacerii drumului spiritual trebuie să pornească acum de la noi.
Simt că îmi cresc aripi. Îi mărturisesc:
- Ai reuşit să mă însufleţeşti. Zbor în al nouălea cer ascultându-te.
- Mai întâi vom găsi locul unde să aprindem focul sacru, focul lui Zamolxe... şi vom porni cu recitarea baladei Mioriţa. În ea este zugrăvit cel mai bine spiritul geto-dacului, ilustrat în ciobănaşul carpatin.
Trecem cu privirea peste întreaga suprafaţă ce ne înconjoară.
- Cred că cel mai bun loc este chiar lângă râu, alege Florin.
După-amiază amândoi suntem preocupaţi cu alcătuirea unei echipe care va participa împreună cu noi la yajna. Căutăm grupuri de indieni, ne alăturăm lor şi bem împreună masala, ceaiul iute indian. Printre ei cunoaştem un localnic, pe Dele. Din vorbă în vorbă îi explicăm planul nostru. El este încântat şi se oferă să ne ajute prin participarea la ritualurile focului. Îi arătăm apoi locul ales pentru desfăşurarea ceremoniei.
- Eu şi soţia mea Naina vom participa bucuroşi la yajna dumneavoastră. Venim însoţiţi de câteva persoane dornice de a fi alături, ne asigură el cu bunăvoinţă.
- Mulţumesc. Ne întâlnim cu toţii în acest loc cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui.
A doua zi dimineaţa ne trezim devreme. Avem pregătite lemnele de foc. Le-am strâns ieri după-amiază. Îmbrăcaţi gros, cu haine de lână, luăm cele necesare şi ne îndreptăm spre malul râului.
Dele şi soţia sa, însoţiţi de persoanele promise, sunt deja prezenţi la locul de întâlnire. Câţiva au adus lemne ca ofrandă. Le vom arde în focul sacru yajna. Toţi ştiu că doar un combustibil lemnos de bună calitate poate să fie folosit la evenimente de factură sacră.
- Acest moment al dimineţii este cel mai potrivit pentru ceea ce vom întreprinde, spune Florin. Ritualul focului trebuie început înainte de mijirea soarelui la orizont. Va fi încheiat după ce discul solar este bine vizibil pe cer. Ne va lua cam o jumătate de oră.
În afară de Dele şi Naina sunt prezente încă şase persoane: două femei, două tinere şi doi băieţi. Cu Florin şi cu mine suntem cu toţii zece participanţi. Dele dă câteva instrucţiuni indienilor, apoi suntem toţi atenţi la ceea ce avem fiecare de făcut.
Naina deschide cutiuţa cu pudra roşie kumkum. Aplică rând pe rând, tuturor celor prezenţi, un punct roşu între sprâncene, acolo unde este considerat că se află Ajna Chakra.
Suntem toţi în picioare, cu faţa către rugul pregătit, aşteptând răsăritul soarelui. De acum ştim ce avem de făcut. Florin va recita balada Mioriţa, având astfel funcţia de preot zamolxian, preot deceneu. Eu, cu grupul de indieni vom repeta în cor un singur cuvânt: Deceneu. Tuturor participanţilor Florin ne spune să ne gândim intens la o dorinţă personală, o sankalpa. Această cerere, supusă voinţei zeilor, urmează ca în viitor să fie împlinită prin puterea devoţiunii noastre către ei. Zeii vor asculta cererile noastre duse către ei prin mijlocirea focului sacru. Pe parcursul desfăşurării ritualului toţi cei prezenţi pot alimenta focul cu lemne şi vreascuri.
În scurt timp se lasă liniştea. Marele moment a sosit. Florin dă semnalul pornirii spunând în româneşte:
- Să aprindem focul zeilor carpatini aici în Himalaya!
Cu gesturi sigure se apleacă şi menţine flacăra unui chibrit aprins în mijlocul vreascurilor. Se iveşte o limbă plăpândă de foc.
- Iată cum debutăm, spune Florin cu vocea plină de emoţie. De la această flacără firavă se începe regenerarea unui întreg popor. Dedic acest ritual al focului lui Zamolxe.
Intonăm mantra zeului Zamolxe. Luăm ca model vestita mantră hindusă Om creând mantra specifică zam. Grupul cântă: zaaaaaaammm. O singură intonare ne ia 15-20 de secunde. Executăm astfel trei rostiri cu o scurtă pauză de câteva secunde între ele.
Apoi Florin porneşte cântul baladei pe fondul sonor creat de noi prin pronunţarea numelui marelui preot geto-dac, Deceneu. Fiecare cuvânt ne ia 3-4 secunde: De-ce-neeeu, De-ce-neeeu, De-ce-neeeu... Florin deapănă faptele mioritice. Din când în când punem vreascuri şi lemne pe focul care de acuma s-a înteţit.
Visez cu ochii deschişi. Mă văd în munţii Carpaţi rezemat de bâta ciobanului şi înconjurat de oile păscând. Văd apoi siluete de geto-daci, aşa cum îi ştiu de pe Columna lui Traian şi din cărţile de istorie. Apar din toate direcţiile şi se adună în jurul unui foc imens.
Florin este la a treia recitare a baladei. Ajunge la final, la momentul nunţii cereşti a ciobănelului: că la nunta mea s-a ivit o stea, c-am avut nuntaşi brazii, păltinaşii, preoţi munţii mari, păsări lăutari, păsărele mii şi stele făclii!. Privesc crestele munţilor Himalaya. Pe deasupra noastră se văd planând vulturii himalayeni. Ritualul se încheie cu pronunţarea a trei mantre zam.
- Garuda, Garuda, spune Dele arătând vulturii care la altitudine mare zboară în cercuri largi chiar deasupra capetelor noastre.
- Deva, deva, adaugă tot el, vrând să spună că zeii se manifestă în acei vulturi.
Florin radiază bucurie din toată fiinţa. Proiectul Deceneu a debutat aşa cum şi-a dorit.
Înainte de a ne răspândi fiecare la treburile proprii, Dele îi invită, pe cei din grupul cu care a venit, să participe şi a doua zi la yajna.
- Este extraordinar ce se întâmplă aici, îi spun lui Florin. Avem soli de acolo, din cer. Dele i-a numit pe vulturi, deva, zei.
- Mi se confirmă credinţa că sufletul marelui preot Deceneu era pe unul din acei munţi înalţi. Prin ritualul nostru el a intrat într-un vultur. A putut să vadă în acest fel ce se petrece aici şi de ce a fost chemat.
- Florine mă uimeşti. Ce va urma... numai Zamolxe ştie.
Ne retragem la hotel. Ziua ne-o petrecem citind. Florin are cu el studiile făcute de Densuşianu, Eliade, Vulcănescu şi alţi cercetători ai timpurilor geto-dacilor.
- Florine, am observat că ai schimbat cuvintele Mioriţei. În versiunea ta, tovarăşii ciobănelului, mândru, tras ca prin inel, nu vor să-l omoare, ci... să-l însoare. Măicuţa lui caută să-l însoare şi ea, dar cu o băciţă care lui nu-i place. În rest totul este de vis, nunta lui în câmp de mohor la care, din lipsă de nuntaşi obişnuiţi, participă întreaga natură: brazii, păltinaşii, păsărelele care sunt lăutarii, preoţii care oficiază sunt munţii. Concordă cu crezul tău că spiritele marilor iniţiaţi sunt pe munţi. Nunta ciobănelului s-a prelungit în noapte astfel că stelele au luminat bolta. În acest context stelele pot fi luate ca surse de ghidare, arătând un drum spiritual.
- Interpretarea ta este corectă. Am dorit ca Mioriţa mea să fie veselă. De altfel sunt multiple variante ale baladei, dar toate subliniază aceeaşi simbioză existenţială dintre ciobănaş şi natură. Aşa văd eu zamolxianismul, dezvoltat până în zilele noastre.
Seara îl întâlnesc pe Dele. Vreau să îmi relateze despre zeii prezenţi prin aceste locuri. Numele dat ţinutului, Valea Zeilor, sigur are o semnificaţie. Mai întâi îmi spune câteva cuvinte despre el:
- Sunt originar din Valea Parvati. Satul meu, Malana, se găseşte la peste 2500 metri înălţime. Este situat pe malul râului cu acelaşi nume, la aproape 25 km de aici. Comunitatea în care trăim este izolată. Legendele noastre spun că ne tragem din soldaţii, lui Alexandru Macedon, veniţi pe aceste meleaguri. Nu ne asemănăm cu oamenii altor comunităţi din împrejurimi. Vorbim limba Kanashi, care este deosebită de toate celelalte din zonă.
- Am auzit ceea ce se spune despre voi. Ştiu şi că oamenii din aşezările de aici cred în unul sau în mai mulţi zei sau zeiţe care le patronează viaţa. Voi la Malana ce zeu adoraţi?
- Zeitatea la care ne închinăm se numeşte Jamlu. Originea ei se pierde în timp. Reprezentarea fizică a zeităţii este animată de un spirit al înţelepciunii despre care noi credem că poate intra în oameni şi transmite mesaje.
- Zeul Jamlu! Numele sună apropiat de mantra folosită de noi, zam.
- Într-adevăr. Vă mărturisesc că această asemănare m-a făcut să mă ofer să vă ajut.
- Spune-mi mai multe despre Valea Zeilor.
- Se spune că în Himalaya, în Valea Zeilor, cerul este deschis către cei de sus, încât omul poate chema orice suflet pe care doreşte să-l coboare pe pământ. Noi credem că astfel de spirite pot coborâ în oamenii pe care îi numim gurr. Pe vâfurile munţilor sunt spiritele zeilor şi zeiţelor care uneori vin sub formă de vulturi. Ritualurile focurilor, yajna, cum le numim în India, au rolul de a chema spiritele care ascultă dorinţa, sankalpa, celui sau celei care le venerează şi apoi o împlinesc cum ştiu ele că este mai bine.
- Cât de răspândită este yajna prin aceste locuri?
- Foarte mult. Se spune că la Kullu, numit Kulantpitha în textele religioase, locuia înţeleptul Shringi, vestit şi pentru că a condus yajna regelui Dasharatha. Acel eveniment a creat posibilitatea naşterii zeului Rama şi a fraţilor săi, se povesteşte în epopeea Ramayana. Prin invocarea zeului Vişnu, la acea yajna, o parte a spiritului său a intrat într-un om, în Rama, aşa cum am menţionat anterior că pot face spiritele.
- Aveţi credinţe foarte interesante. Dar tu, împreună cu soţia, de ce ai părăsit satul vostru?
- Lucrăm doar temporar aici. În Malana oamenii sunt foarte săraci. Curând ne vom întoarce pe meleagurile natale.
- Mulţumesc Dele, am aflat multe de la tine. Ne întâlnim iarăşi mâine dimineaţă.
A doua zi facem pregătiri similare. Este rândul meu de a conduce ritualul. Aleg ca text poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Lucian Blaga şi voi recita fragmente din poezia Luceafărul scrisă de Mihai Eminescu.
Ieşim din cabane şi în câteva minute ajungem la locul ştiut. Mi-am pregătit simbolic o coroniţă de creguţe verzi pe care mi-o aşez pe cap.
Din nou Naina, soţia lui Dele, pregăteşte pudra roşie kumkum. O aplică rând pe rând tuturor celor prezenţi.
Focul este aprins. În rolul meu de conducător al ritualului le amintesc celor prezenţi să-şi aleagă o dorinţă personală. Ea va fi transmisă cerului prin intermediul focului sacru, spre împlinire. Am şi eu dorinţa mea către Dumnezeu: Zamolxe, te rog să dai viaţă Proiectului Deceneu. Este aceeaşi pe care am cerut-o şi ieri.
- Închin acest ritual Zânei Zânelor, îi anunţ pe cei prezenţi în româneşte şi în engleză.
Intonăm iarăşi de trei ori mantra zam, apoi încep recitarea pe rând a poeziilor: eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu... Încet, ritmic, versurile care m-au fascinat în anii de liceu sunt recitate de trei ori.
În surdină audienţa pronunţă neîncetat numele Deceneu.
Astăzi participanţii sunt mai vioi. Deşi prezentul foc ritual îl numim geto-dac, practic esenţa modului nostru de execuţie este aceeaşi cu cea a hinduşilor, doar cuvintele diferă.
Vulturii himalayeni fac iarăşi volute largi peste capetele noastre, dar de data aceasta zboară mai jos.
Am încheiat ritualul. Naina, soţia lui Dele, se apropie de mine şi îmi spune:
- Noi, oamenii de pe aici, avem întruchipări ale zeilor şi zeiţelor noastre în idolii pe care îi păstrăm şi cu care mergem mereu la sărbătorile locale. Cea a zeului dumneavoastră, Deceneu, unde este?
- Naina, Deceneu a fost un mare iniţiat, un fel de gurr cum spuneţi voi, al unui popor care a trăit cu peste 2000 de ani în urmă. Noi credem că spiritul lui a poposit aici în Himalaya şi se manifestă într-unul din acei vulturi care planează acolo sus, arăt eu cerul. Pe măsură ce aceste practici yajna sunt împlinite, prezenţa lui Deceneu se va manifesta din ce în ce mai vizibil mai aproape de noi. Am aflat de la Dele, ieri, despre credinţa voastră, că astfel de spirite pot intra şi în oameni. Deceneu poate fi numit zeu din punctul vostru de vedere, dar pentru noi el este un mare preot, un fel de brahman. Zeul nostru se numeşte Dumnezeu sau Zamolxe.
- Jamlu. Mi-a spus Dele că numele zeului dumneavoastră seamănă cu cel al zeului nostru.
- Într-adevăr. Este ceva de care putem ţine seama. Cercetări se pot face în viitor pe o astfel de temă. Noi, eu şi Florin, suntem din acele părţi ale lumii de unde au venit străbunii voştri, macedonenii şi grecii lui Alexandru Macedon.
- Chiar şi semănaţi cu noi, spune ea uitându-se la mine şi la Florin.
Dele reaminteşte grupului său că mâine, la aceeaşi oră, vom continua ritualul, apoi ne răspândim cu toţii.
Reveniţi la cabanele noastre îl rog pe Florin să îmi spună programul zilelor următoare:
- Ce vom mai face? Cât timp vom continua astfel?
- Depinde cum vor decurge evenimentele. Vom alterna între noi doi conducerea ritualului. Mâine este rândul meu. Mă voi mai gândi ce text să folosesc.
În restul zilei cutreierăm împrejurimile. În continuarea dimineţii mergem pe malul râului în sus spre Manali. După-amiaza schimbăm direcţia umblând pe râu în jos către Kullu. Totodată adunăm şi pregătim lemne pentru a doua zi.
- Florin, ce vei recita sau cânta mâine?
- Va fi o surpriză.
- Abia o aştept.
În dimineaţa următoare, la aceeaşi oră, ne îndreptăm către locul de întâlnire. Dele, Naina şi grupul lor sunt deja prezenţi, ca de abicei. Este surprinzător să constatăm punctualitatea acestor oameni, ştiind cât de rară este ea printre indieni.
Ritualul nostru începe ca de obicei. Naina ne înseamnă un punct între sprâncene cu pudra roşie kumkum. Apoi Florin le aminteşte tuturor să-şi pună o dorinţă în minte şi anunţă scopul ritualului:
- Dedic această yajna marelui preot geto-dac, Deceneu.
Florin recită în această a treia zi a ritualului poezii despre trecutul glorios al geto-dacilor. Arată dârzenia acelor oameni şi spiritul lor de dreptate. Pentru mine, care înţeleg limba română, tot ce aud este deosebit de înălţător.
Corul participă cu acelaşi sârg la momentele de extaz devoţional. Privesc cerul. Câţiva vulturi himalayeni îndrăznesc să coboare doar la circa 100 de metri înălţime de noi, ceva neobişnuit pentru aceşti solitari ai înălţimilor. Deja a trecut mai mult de jumătate de oră şi ne apropiem de încheierea ritualului. Florin pronunţă ultimele cuvinte… apoi se face linişte.
Deodată se petrece ceva neaşteptat. Privesc şi… nu-mi cred ochilor. Un vultur, aflat doar la câţiva metri, coboară în picaj chiar deasupra noastră. Îl atinge pe Florin cu o aripă… apoi se înalţă iarăşi în văzduh. Spre surprinderea mea, această întâmplare nu provoacă panică printre colaboratorii noştri indieni. În schimb eu şi Florin suntem uluiţi.
- Ce s-a întâmplat? Te-a rănit? îl întreb.
- Doar m-a atins cu aripa.
Văd că Florin are o scurtă convorbire cu Dele, după care grupul se dispersează. Ne retragem şi noi la cabane.
- Ce întâmplare extraordinară! Şi dintre toţi cei prezenţi vulturul te-a atins cu aripa doar pe tine.
- Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat. Vorbeşte cu Dele.
În timpul zilei am ocazia să-l întâlnesc pe indianul nostru.
- Ce zici de cele petrecute? Oare de ce vulturul a coborât şi l-a atins cu aripa pe prietenul meu după ce am înfăptuit yajna azi dimineaţă?
- S-a produs un transfer spiritual în corpul colegului dumneavoastră. A fost semnul că el a dobândit ceea ce şi-a dorit prin ritualurile înfăptuite aici.
- Prin urmare are în el sufletul lui Deceneu.
- Asta în mod cert. Vulturul i l-a transmis. Dar manifestarea sufetului nou în personalitatea amicului dumneavoastră nu se va produce imediat. Veţi vedea că vor trece săptămâni, chiar luni, până când calităţile sufletului absorbit vor putea fi vădit observate în el. Este nevoie de o adaptare a sufletului la noul mediu uman în care a descins, adică corpul şi mintea prietenului dumneavoastră.
- Acum înţeleg mai bine. Mulţumesc că m-ai lămurit, Dele.
Mă reîntorc la căbănuţele noastre şi îl întreb pe Florin despre programul nostru din ziua următoare.
- Va trebui să plecăm chiar mâine, spune el.
- Cum crezi tu că este mai bine.
Înainte de plecare îi sugerez lui Florin să facem un cadou generos, o sumă de bani, ajutorului nostru Dele.
- Şi eu mă gândeam la asta. Sunt aşa săraci oamenii pe aici. Uite partea mea, pune şi tu cât doreşti.
Îi găsesc pe Dele şi Naina îndeletnicindu-se cu treburile lor gospodăreşti. Mă apropii de ei şi le înmânez darul nostru. Cei doi privesc cu uimire şi nespusă bucurie, când la surpriza făcută, când înspre mine. Dele este foarte emoţionat.
- Sir, eu şi soţia ne întoarcem chiar mâine în satul nostru. Vă mulţumim pentru bunătate şi generozitate.
- Rămâneţi cu bine. Noi plecăm mâine la Kullu.
- Drum bun şi să vă vedem cândva la noi în sat la Malana.
- Nu cred că voi putea escalada munţii până acolo. Rămâneţi cu bine. Zeul Jamlu fie cu voi!
- Şi Zamolxe cu dumneavoastră!
Ajuns din nou la cabane, ne aranjăm bagajele pentru plecarea noastră de a doua zi. Vom merge la Kullu cu un taxiu. De acolo vom obţine uşor bilete de avion de întors la Delhi. În acest sezon de vârf nu prea sunt călători care să părăsească zona turistică ce devine pe zi ce trece tot mai aglomerată.
În ziua ce urmează, de la Kullu zburăm cu avionul la Delhi.
Ce vom face mai departe? Florin va merge la Bombey. De acolo, în câteva zile, are avion spre Europa. Eu mă voi înapoia la Benares.
A fost o întâlnire de pomină, aşa cum am şi crezut că va fi, dar aş vrea să ştiu cât mai multe despre focul sacru care poate fi închinat zânelor şi zeilor, acolo în România. Cer sfatul lui Florin:
- Ce izvoare pot consulta despre focul sacru?
- Despre aceasta cel mai bine ar fi să vorbeşti cu profesorul Coriolan Bârnea din oraşul Făgăraş. El este cel care a studiat documentele istorice şi tezaurul folcloric românesc şi se preocupă de regenerarea spiritualităţii geto-dacilor. Tot el spune că religia geto-dacilor este încă vie. Cuvântul Dumnezeu, deşi folosit de către creştinii ortodocşi români de veacuri, desemnează de fapt un zeu „păgân”. Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”, „doamne zeu”. Cercetările îi aparţin profesorului Coriolan Bârnea. Dumnezeu este prin urmare echivalent cu termenul folosit de geto-daci, Zamolxe. Profesorul este persoana care m-a inspirat să vin aici în munţii Himalaya şi să demarez Proiectul Deceneu. Cât priveşte religia lui proprie... el spune că aparţine celei zamolxiene.
- Coriolan Bârnea? Cum îl pot găsi?
- Toată lumea îl ştie în Făgăraş.
Ne-am notat deja adresele unde vom putea coresponda. La gară ne despărţim cu o îmbrăţişare caldă.
- Dragă prietene, este fascinant ce mi s-a întâmplat în compania ta aici în India, îi spun. De acum sunt foarte curios ce va urma.
- Nici eu nu ştiu. Dar pot spune cu certitudine că Proiectul Deceneu a debutat cu succes.
Întors la Benares îmi reamintesc evenimentele şi încerc o evaluare a celor petrecute alături de Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu este o iniţiativă extrem de temerară: regenerarea unui popor pe baze spirituale noi.
Intenţionez ca la revenirea mea în Australia să iau imediat legătura cu Florin şi să aflu cum se derulează planul său.


Cap. 2
Zamolxianism

Reîntors în Australia îi scriu lui Florin, cu lux de amănunte, ceea ce am mai făcut după despărţirea noastră de la Delhi şi îl întreb despre noutăţile în desfăşurarea Proiectului Deceneu în România. Până la sfârşitul anului 1997 i-am tot scris pe adresa dată de el, dar nu am primit niciodată răspuns. Până la urmă am renunţat să îi mai trimit scrisori.
În decursul anilor ce au urmat am călătorit în India. Plecarea în România a fost mereu amânată. Decembrie 2004 şi tragedia valurilor uriaşe ţunami m-a prins în India, deşi nu într-o arie afectată. În primăvara anului 2005 mă hotărăsc să merg în România pe timpul verii. Întâmplările petrecute în India în compania lui Florin îmi sunt încă vii în memorie. Trebuie neapărat să rezolv misterul întreruperii legăturii noastre.
Ajuns în România, după câteva zile de la sosire plec la Făgăraş. Am cu mine adresa dată de Florin.
De la gară iau un taxiu, ajung în faţa blocului, intru în hol şi urc pe scări. Sun la uşa apartamentului. Uşa se deschide, în cadrul ei apare un domn. Este mirat să vadă în prag un necunoscut.
- Bună ziua. Caut un prieten. Se numeşte Şoimariu... Florin Şoimariu.
- Florin Şoimariu? Domnule dragă, persoana pe care o căutaţi nu locuieşte aici. Noi ne-am mutat în acest apartament acum 3 ani. L-am cumpărat de la un anume domn Gavrilă. Poate că cel pe care îl căutaţi a locuit aici înaintea celui de la care am cumpărat noi.
Rămân nedumerit şi dezamăgit. Cele ce aud mă iau prin surprindere. Vroiam neapărat să-l regăsesc pe omul care a pornit Proiectul Deceneu în munţii Himalaya.
- De altfel nu am auzit prin Făgăraş că ar locui în oraş cineva cu numele Şoimariu. Noi am veni aici din Alba Iulia, nu putem spune că ştim prea multă lume în Făgăraş. Dar dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cine sunteţi şi de unde veniţi?
- Din Australia. L-am cunoscut pe Florin Şoimariu în India cu 8 ani în urmă. Atunci, imediat după ce am revenit în Australia, i-am trimis câteva scrisori în România. Neprimind niciun răspuns, am renunţat, crezând că prietenul meu s-a mutat undeva.
- Nu ştim nimic despre amicul dumneavoastră.
Interlocutorii mei sunt foarte amuzaţi de întâlnirea lor cu mine. Sunt bine dispuşi, se pare că le-am stârnit curiozitatea.
- Aţi vizitat India. Foarte interesant. Dar de ce nu intraţi? intervine doamna cu amabilitate. Numele meu este Laura şi al soţului meu, Mircea. Familia Manea. Dumneavoastră?
- Cezar Augustin.
Poftit în sufragerie sunt invitat să iau loc pe unul dintre fotolii.
- Doriţi un ceai? întreabă doamna.
- Cu plăcere, mulţumesc.
Domnul se aşază şi el într-un alt fotoliu alăturat.
- Suntem chiar amuzaţi de această întâmplare, spune el. Deci domnul Şoimariu, pe care l-aţi cunoscut în India, v-a dat această adresă.
- Este tot ce ştiu despre el şi Făgăraş. Mi-a menţionat totuşi un nume, cel al profesorului Coriolan Bârnea, care ar locui aici în oraş.
- O... pe profesorul Bârnea îl cunoaştem.
- Iată că totuşi există o legătură, zic bucuros. Florin Şoimariu ştia ceva.
La un moment dat încăperea este inundată de aroma suavă de busuioc. Gazda ne înmânează câte o ceaşcă de ceai fiecăruia.
- Auzi Laura, domnul a menţionat numele profesorului Bârnea. Ştie despre el de la acel domn Şoimariu.
- Aaa! Da?
Ceaiul fierbinte ne transmite din căldura şi savoarea sa. Gazdele încearcă să-mi afle intenţiile.
- Ce veţi face în continuare? întreabă doamna Laura.
- Vreau să-l întâlnesc pe profesorul Bârnea. Sunt convins că dânsul va lămuri misterul dispariţiei lui Florin Şoimariu. Profesorul desigur că îl cunoaşte.
- Vă putem face noi legătura cu el, îşi oferă serviciile domnul Mircea.
- Ar fi minunat.
Ridică receptorul din furcă şi formează un număr la tastele aparatului. După o scurtă introducere îi explică profesorului Bârnea că domnul Cezar Augustin, venit tocmai din Australia, ar dori să-l vadă.
- Domnul Bârnea vă întreabă dacă puteţi să îl vizitaţi într-o jumătate de oră. Stă destul de aproape de noi. Vă vom conduce.
- Da, desigur, îi mulţumesc.
În scurt timp suntem gata de plecare. Traversăm piaţa cetăţii. Pe drum domnul Mircea îşi motivează grabnica plecare, după ce vom ajunge la casa profesorului:
- Noi nu vom putea să fim în continuare cu dumneavoastră, mai avem nişte treburi de făcut. Doar vă ducem până acolo.
În circa 20 de minute ajungem la destinaţie. Intrăm în curtea spaţioasă a unei case arătoase. Profesorul Bârnea este aşezat la o masă de grădină la umbra unui pom. Însoţitorii mei mă prezintă, apoi se scuză că nu pot rămâne şi pleacă imediat.
- Cezar Augustin din Australia? îşi începe profesorul dialogul. Eu nu cunosc pe nimeni prin acele locuri, mă întreb cum aţi aflat dumneavoastră despre mine?
- Este o întreagă istorie, domnule profesor. Şi este legată de India.
- India? Asta-i culmea. Nu am nicio legătură cu India. Spuneţi-mi vă rog ce ştiţi?
- În India l-am cunoscut pe concetăţeanul dumneavoastră Florin Şoimariu. Acolo el a demarat Proiectul Deceneu.
- Aaaa! Florin Şoimariu!?
Cu o mirare întipărită pe chip, îşi aduce aminte:
- Da, da. Cu ani în urmă am cunoscut persoana despre care vorbiţi. Mi-a spus că fusese în India, dar nu a menţionat nimic despre Proiectul Deceneu. Am aflat ulterior că el a părăsit Făgăraşul. Nu ştiu unde poate fi acum.
- Florin Şoimariu mi-a descris în mare studiile ce le-aţi făcut, cele legate de regenerarea religiei geto-dacilor.
- Domnule dragă, preocuparea asta a mea este adevărată. De mulţi ani am un proiect personal legat de reînvierea tradiţiilor strămoşilor noştri geto-daci. Dar vă spun că sunt foarte puţine persoane cu care am vorbit despre cercetările mele.
- Florin Şoimariu mi-a vorbit despre credinţa dumneavoastră că religia geto-dacilor este încă vie.
- Afirm cu putere că aşa este.
- Tot Florin Şoimariu mi-a spus şi faptul că lui Dumnezeu îi spuneţi zeul Dumnezeu sau Zamolxe.
- Întocmai. Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”. Nu se poate contesta faptul că este un apelativ pe care creştinii l-au preluat de la populaţia locală, la venirea lor aici, nu din filiera ebraică, aşa cum ar fi fost normal să o facă. Dumnezeu este un zeu, acelaşi cu zeul Zamolxe al daco-geţilor.
Convorbirea ne este întreruptă de soneria telefonului aflat în casă.
- Vă rog să mă scuzaţi, spune profesorul Bârnea, în timp ce se ridică iute şi merge să răspundă la aparat.
Se întoarce repede şi-mi mărturiseşte cu regret.
- Domnule dragă, trebuie să întrerupem discuţia noastră agreabilă. A apărut ceva urgent şi trebuie să plec imediat. Dacă mai rămâneţi în Făgăraş, ne mai putem întâlni.
- Pot sta câteva zile.
- Foarte bine. Puteţi reveni mâine pe la aceeaşi oră?
- Sigur.
Părăsesc locuinţa profesorului Bârnea. Îmi găsesc cazare în oraş. A doua zi, la ora stabilită, mă înfăţişez iarăşi la casa profesorului. Acesta mă aşteaptă în curte, este cât se poate de binevoitor.
- Să ştiţi că sunt deosebit de uimit de evenimentele pe care le trăim amândoi. Veniţi tocmai din Australia să mă întâlniţi aici la Făgăraş. M-am tot gândit la discuţia noastră de ieri. Sunt acum încredinţat că în spatele a ceea ce ni se întâmplă există un scop cu mult mai înalt.
- Şi eu înclin să cred la fel. Totul pare cumva aranjat de o putere pe care nu o putem înţelege deocamdată.
- Sunt de acord cu ce spuneţi, domnule Augustin. Doriţi să mâncaţi nişte fructe? Am câteva pere în casă.
- Da, vă mulţumesc.
Profesorul Bârnea se ridică de la masă. Intră în casă şi revine cu un platou plin cu fructe. Mă întreabă:
- Aţi menţionat ceva ieri despre Proiectul Deceneu. Ce cuprinde?
Îi relatez profesorului toate cele întâmplate cu Florin şi cu mine în India, în Valea Zeilor.
- Este fascinant, nemaipomenit de interesant, mărturiseşte.
Fructele parfumate şi zemoase ne creează o stare plăcută. Entuziasmat, profesorul Bârnea îmi face o propunere:
- Ce-ar fi ca în loc să folosim timpul pentru descoperirea urmelor lui Florin Şoimariu, care fireşte că trebuie să fie pe undeva, să aflăm mai degrabă de ce ne-am întâlnit noi.
- Sunt de acord. Aş dori mai întâi să continuaţi ideea începută ieri, despre Dumnezeu ca fiind zeu.
- Domnule dragă, precum spuneam, cuvântul românesc Dumnezeu este numele zeităţii supreme, pe care populaţia locală îl folosea. Etimologic este format din două cuvinte latine, domine, care înseamnă stăpân, în invocarea adresată lui, iar cuvântul zeu provine de la deus. Deci, „stăpâne zeu”. Nu se poate contesta ideea că Dumnezeu se referă la zeu, nicidecum la numele Creatorului folosit în iudaism, acela fiind Iehova. Unele grupări creştine folosesc apelativul Iehova, pentru a arăta legătura lor intrinsecă cu iudaismul, ca să sublinieze că este vorba de acelaşi Creator.
- Zamolxianismul va folosi deci apelativul Dumnezeu.
- Desigur. Nimeni nu poate monopoliza cuvântul. Oricine poate să-l utilizeze, dar noi zamolxienii credem că este nume de zeu. În zamolxianism se pot folosi ambele nume. Atunci când zeităţii supreme i se spune Dumnezeu, avem numele Lui folosit de populaţia romanizată a Daciei. Când i se spune Zamolxe ne conectăm la rădăcinile geto-dacice. Creştinii, cred eu, ar fi mai apropiaţi de rădăcinile religiei lor dacă ar folosi numele Iehova, cel la care se închina Iisus. Dar desigur că nimeni nu le poate impune ce termen să utilizeze pentru denumirea divinităţii în care cred. Eu sunt de religie zamolxiană, numesc zeitatea supremă atât Dumnezeu, cât şi Zamolxe.
- Deosebit de interesant. Să trecem acum la religia geto-dacilor. Există surse din antichitate, precum şi de mai târziu, care tratează acest subiect. Putem oare reconstitui a religie după astfel de documente? În ce stadiu vă găsiţi cu cercetarea?
- Domnule dragă, vă înformez încă de la început că intenţia mea nu este de a reconstitui religia geto-dacilor având ca bază astfel de informaţii, ci să o redescopăr, în forma în care se găseşte în prezent. Eu cred că de la ocupaţia romană a Daciei, credinţa geto-dacilor a continuat să evolueze, să se transforme, chiar dacă a fost pe parcurs estompată şi dominată de religia creştină. Zamolxianismul este un fenomen foarte interesant. Sub forma credinţelor populare a continuat să facă paşi înainte, să crească, putem spune. Aceasta şi din cauza faptului că în creştinismul românilor s-a folosit numele zeului Dumnezeu, nu cel original al tradiţiei ebraice, care, cum spuneam, este Iehova. Astfel s-a facilitat continuarea parţială a practicilor religioase existente înainte de venirea creştinismului pe teritoriile locuite în prezent de români.
- Susţineţi ideea că o religie poate continua şi încă evolua fără să se manifeste prea mult la suprafaţă.
- Într-adevăr, eu cred că aceasta s-a întâmplat cu zamolxianismul.
- Ce documente vă susţin teoria?
- O bază documentară din trecutul istoric în cazul nostru este mai puţin folositoare pentru a reconstitui religia. Baza mea este practică, culege date din realitate. Cercetez cu atenţie credinţele populare, le conceptualizez, apoi ajung la anumite concluzii. Un fapt trebuie spus clar de la început: nu doresc să reconstitui religia geto-dacilor aşa cum exista în antichitate, ci să o scot la suprafaţă pe cea păstrată în sufletul neamului românesc. Cu alte cuvinte fac o operaţie de extragere a zamolxianismului din tradiţiile populare ale românilor. Este drept, fac comparaţii uneori cu ceea ce ştim de la cei care au scris despre acest subiect în trecut. Dar, în ultimă instanţă ceea ce contează este religia contemporană, nu ceea ce s-a scris din antichitate până în prezent despre ea. Cercetarea scrierilor lui Herodot, Platon, Strabon sau a altor autori mai târzii, înclusiv creştini, despre geto-daci, Zalmoxe şi cultul religios al acelui popor este interesantă, dar informaţiile lor sunt de multe ori contradictorii. Acea lume despre care scriau ei, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, nu mai există. Nu ne interesează decât ca mărturie istorică. Mă concentrez în schimb pe cele scrise de cercetătorii români în ştiinţele sociale, care au identificat zamolxianismul ca fiind prezent în tradiţiile populare ale românilor. Susţin, ca mulţi dintre ei, că în crezurile populare se poate descoperi sufletul zamolxianului timpurilor de azi.
- În ce stadiu vă găsiţi? Când aţi început practic cercetările?
- Din tinereţe m-a interesat tradiţia strămoşească a românilor. Dar, din 1997 încoace, am avut un fel de revelaţii în această direcţie. După întrevederea scurtă, din acelaşi an, cu prietenul dumneavoastră Florin, ceva parcă s-a întâmplat. De-a lungul timpului am purtat discuţii cu mulţi creştini din grupări diferite. Toţi susţineau că ceilalţi creştini sunt eretici, deoarece nu acceptă crezul lor. Acest fapt este un paradox, deoarece opiniile creştine sunt construite în jurul aceluiaşi set de idei, aflate în scripturi. Am analizat pe toate părţile cele expuse de ortodocşi, catolici şi grupările creştine protestante şi neoprotestante. Fiecare era părtinitor cu tabăra sa, crezând că numai ei posedă adevărul şi salvarea.
- E straniu că această confuzie se menţine încă de la începuturile creştinismului şi a fost confirmată cu trecerea timpului. Există o dezbinare între credincioşii aceleiaşi religii care ne pune pe gânduri.
- Exact. După aceea, tot în acel an, am avut ocazia să particip la o sărbătoare populară, o nedeie. Am cunoscut acolo un ţăran. Îl chema Gligor, un nume care se foloseşte mai des la românii din Ardeal. De la acel om simplu am aflat despre câteva credinţe populare deosebite. Îmi amintesc chiar o vorbă de-a lui: „Noi, domnule, avem credinţa noastră, că sufletele celor duşi de pe această lume sunt vii undeva. Ele se întorc în oameni dacă le chemi” spunea el. Revenit acasă, după acea întâlnire, am încercat să îmi dau seama de substratul ideilor ţăranului Gligor. Aceasta m-a hotărât să încep studiul sistematic. An de an am acumulat informaţii. Pe parcurs mi s-a adeverit convingerea că acele credinţe populare româneşti formează un întreg mod de viaţă, reprezintă o religie, în toată puterea cuvântului, care coexistă sincretic cu ideile creştine în actualul creştinism ortodox românesc. Dar să revenim la zamolxianism.
- Sunt deosebit de curios să aflu amănunte. Ce se poate spune de pildă despre zeul suprem Zamolxe şi panteonul zamolxian?
- Aş începe mai degrabă cu panteonul, apoi voi schiţa cum apare Zamolxe ca zeu mântuitor. În primul rând trebuie spus faptul că noi, în credinţele populare, avem zâne şi zei. Zăii cum spun mai ales ţăranii. Zeii şi zânele sunt anumite spirite. Manifestarea lor poate fi considerată dintr-o perspectivă masculină şi feminină. Etimologic, cuvântul zână provine de la numele Dianei, zeiţa fertilităţii la romani. Este o divinitate strâns legată de natură, fiind şi protectoare a femeilor. Această zeiţă este epitomul care a generat pleiada de zâne în tradiţiile românilor. Numele Diana a dat naştere la figura centrală a folclorului românesc, Sânziana, care practic provine de la Sancta Diana, adică sfânta zână. În acelaşi fel regăsim motivarea existenţei celorlalte zâne.
- Vă referiţi la credinţele în zâna florilor, zâna apelor, zâna ploilor, zâna zorilor şi alte spirite ale căror existenţă explică relaţia omului cu natura?
- Întocmai. Se ştie despre ele din credinţele populare. S-ar putea elabora o întreagă teorie a zânelor şi zeilor, un proiect la care lucrez în prezent. Esenţială este legătura lor cu natura. Zeităţile populare nu sunt adorate în genul în care sunt adulaţi sfinţii, ele se află într-o simbioză existenţială cu oamenii care cred în ele. Aşa cum aţi remarcat avem zâna florilor, zâna apelor, zâna ploilor, zâna zorilor şi alte zâne, câte una pentru fiecare fenomen al naturii privită astfel cu gingăşie de către om. Aceste entităţi, spirite le putem spune, reprezintă partea pozitivă a manifestării naturii. De pildă zâna florilor este cea care ne bucură cu frumuseţea şi mireasma florilor, aducând în noi trăirea iubirii, a armoniei mentale şi a sănătăţii. Zâna apelor ne încântă cu răcoarea apelor, ne purifică prin folosirea apei pentru spălat, ne hrăneşte prin a bea apă, ne armonizează mental ascultând susurul unui izvor. Zâna ploilor înlesneşte recoltele bogate, răcoreşte aerul şi hrăneşte vegetaţia, aducând abundenţă. Zâna zorilor ne întâmpină în zori sub forma aerului proaspăt, dând astfel vigoare faptelor ce vor urma în timpul zilei. Cât priveşte Zâna Zânelor, ea este paragonul acestor entităţi spirituale, un fel de mamă cosmică având paralele în marile tradiţii mitologice. Într-un fel, ea este aspectul feminin al lui Dumnezeu.
- Pe când Dumnezeu în creştinism este singuratic.
- Paradoxal, aşa este. Îndrăznesc să spun că în zamolxianism Dumnezeu este într-un parteneriat cu Zâna Zânelor, mama cosmică pe care o putem numi Domnazâna. Un astfel de echilibru este susţinut de viaţa însăşi, zeităţile participând la simbioza existenţială om-natură într-un mod logic şi raţional. Este adevărat că şi în creştinism s-a încercat portretizarea puterii feminine prin Maica Domnului, dar aceasta nu a adus parteneriatul natural masculin-feminin în sensul de plus-minus, zi-noapte. Acest fapt continuă să genereze dispute extreme, unele grupări creştine realizând fisura şi încercând să repare „ţesătura” prin ordinarea femeilor în clerul bisericii. Deşi în creştinismul ortodox nu se manifestă acest aspect la suprafaţă, precum este cazul în catolicism sau protestantism de pildă, un astfel de curent reformator poate erupe în viitor. Raţionalitatea îşi va spune cuvântul şi în această privinţă. Pe când în cazul zânelor noastre nu avem astfel de probleme; omul se raportează la frumuseţea naturii, căreia i se atribuie de cele mai multe ori un gen feminin de zeitate, o zână.
- Ce frumos vorbiţi. Îmi amintiţi de plăcerea cu care ascultam poveştile cu zâne în copilărie. Şi acum îmi place să le ascult, dar totodată realizez raţional frumuseţea acestor concepte. Există o logică a manifestării zeităţilor, care reprezintă de fapt ordinea şi frumuseţea, armonia în natură, precum este cazul zânelor.
- Exact. Cele discutate până acum se referă la înclinaţia pozitivă a unor spirite. Pe de altă parte avem însă şi partea negativă. Această negativitate trebuie înţeleasă ca dezordine, formând practic un dualism cu celălalt aspect, cel de ordine. Întregul concept de zâne şi zei, ca aspecte pozitive, face parte din dualitatea ordine-dezordine. Pe partea de dezordine sunt ielele şi rusaliile care se opun zânelor, şi zmeii care se opun zeilor. Făt-Frumos este spiritul pozitiv, zeul ca exemplu paradigmatic de erou popular al românilor. Acest dualism este intrinsec manifestării, vom avea întotdeauna partea pozitivă şi partea negativă prezente în ceva existent material. Aceasta se întâmplă deoarece niciodată perfecţiunea nu poate fi atinsă, totdeauna va exista o predominanţă a unei parţi în defavoarea celeilalte. Existenţial, dezordinea nu poate dispare deoarece este însăşi baza conceptuală pe care se spijină ordinea. Reciproc este tot atât de valabil. Priviţi cosmosul cum se manifestă în dualismul ordine-dezordine. Tot astfel se întâmplă în tot ceea ce întreprindem în viaţa noastră marcată de dualismele bine-rău, plăcere-durere, deci de ordine şi dezordine.
- Vă rog să dezvoltaţi mai mult conceptul despre partea de dezordine, acea manifestare reprezentată prin iele şi rusalii, pentru genul feminin, şi zmei pentru cel masculin.
- Aici ideile sunt în opoziţie faţă de cele spuse despre ordine. Dezordinea poate genera răul de care ne ferim, deoarece poate produce durere. Reprezentarea dinamicii durerii este dată de manifestarea spiritelor negative despre care am menţionat. Omul are frică de dezordinea ce îi aduce durere, dar poate accepta dezordinea mai pasivă, precum sunt delăsarea, inactivitatea, abandonul, lenea. Dar dezordinea poate fi şi agresivă. Se spune despre iele, de pildă, că pot face rău celor care le văd. Zmeii sunt şi ei de aceeaşi parte a manifestării negativităţii, participarea lor este de a creşte cumva dezordinea, deci entropia socială, prin distrugerile şi relele care le sunt atribuite. Chiar se spune în popor despre cineva care este presupus făcător de rele: „Ce-ai mai făcut, zmeule?”. Aceste idei sunt considerate crezuri religioase deoarece sunt marcate de credinţa în spirite.
- Care este geneza spiritelor care predispun la ordine, dezordine şi gama de fapte ce intră în aceste categorii filosofice?
- În primul rând spiritele au caracteristicile ce se atribuie naturii. Florile, apa, soarele, pădurea, valea, muntele şi toate celelalte forme sau aspecte din natură ni se dezvăluie prin însuşirile lor proprii pe care le ştim din experienţa simţurilor. O religie bazată pe aceste realităţi materiale capătă contur numai atunci când mintea le crede ca având impact asupra vieţii omului. Din această perspectivă putem spune că spiritele zeităţilor sunt conceptualizate de om, deşi ele în esenţă au natura lor proprie. Această interacţiune om-natură creează religia, care ia în seamă aspectele de ordine şi dezordine prezente în acţiunile desfăşurate în cadrul ei. Există o continuă dinamică a influenţării şi condiţionării reciproce om-natură. Omul participă la ea generând mai mult sau mai puţin conştient raporturi cu natura în feluritele circumstanţe ale vieţii sale. Oamenii trăind pe lângă păduri conceptualizează spiritele pădurii, cei locuind pe lângă ape pe cele ale apelor, cei de la munte pe cele ale munţilor. Şi aşa mai departe.
- Să revenim la frumuseţea tradiţiilor noastre populare. Ce spuneţi despre zei?
- Dragobetele, de exemplu, este zeul iubirii sărbătorit primăvara odată cu revenirea naturii la viaţă. Omul participă la renaşterea „de afară”, reînnoindu-şi energiile interioare odată cu surplusul energiei solare ce irupe în această perioadă a anului. Se spune printre români: „Dragobetele sărută fetele!” Obiceiul Caloianul este practicat pentru aducerea ploii, fiind o invocare a cerului, a zânei ploilor de a se îndura de oameni şi a le trimite ploaia.
- Cum veţi crea legătura trecutului daco-getic cu prezentul de factură religioasă?
- Prin cultul focului. Dacii aveau multiple divinităţi cărora li se închinau. Dar aspectul dominant al acestor practici este legat de cultul focului, existent până în zilele noastre. Ciobanii carpatini venerează focul în jurul căruia se strâng să depene poveşti, să facă planuri sau să cânte. Ei bine... aceste manifestări sunt închinate lui Zamolxe, chiar dacă oamenii nu sunt conştienţi de aceasta. Practica focului sacru a ţinut zamolxianismul în viaţă. Balada populară Mioriţa cred ca a avut un aport substanţial, de-a lungul secolelor, la perpetuarea spiritului care animă sufletul neamului românesc.
- Acum, după ce am discutat despre zâne şi zei, ce îmi puteţi spune despre zeul Zamolxe, zeul Dumnezeu.
- Zamolxe este în primul rând mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni. Precum se spune din antichitate, Zamolxe a cutreierat lumea, aducând cu el înţelepciune înaltă pentru poporul său, învăţând tainele sufletului, pe cele ale minţii şi pe cele ale materiei de la filosoful antic grec Pitagora, căruia Zamolxe i-a fost învăţăcel. Reîntors la neamul său, astfel instruit, Zamolxe a fost divinizat de popor încă din timpul vieţii. Exemplul lui este paradigmatic. Atingând mântuirea, starea prin care un suflet, aflat încă într-un corp uman, se uneşte cu cel al lui Dumnezeu, Zamolxe a fost eliberat din constrângerea materiei. Atunci când spunem că Zamolxe este Dumnezeu, este în sensul că sufletul lui a devenit una cu cel al lui Dumnezeu. Dar, ca persoană îndividuală, ne raportăm la omul Zamolxe, acel mijlocitor care a devenit Mântuitor prin cunoaşterea căii eliberării spirituale pe care ne-a arătat-o şi nouă celor care vrem să o urmăm.
- Cum participă zeul Zamolxe la intermedierea legăturilor cu divinitatea?
- Sunt câteva idei care se desprind cu claritate. Deşi zeul Zamolxe se găseşte în cer, mai precis spiritul lui se află acolo, manifestarea lui către colectivitatea oamenilor se face prin divinităţi, adică prin zâne şi zei, care îl reprezintă aici pe pământ. Cât despre aspectele negative, precum sunt ielele şi zmeii, ele reprezintă proiecţia din universul lui Dumnezeu (care ca existenţă este în esenţă neutru şi reflectiv) către lumea oamenilor, a dezordinii. Important de reţinut, dacă ieşim din abstractizarea dată de ideile ce definesc natura divinităţii, este faptul că cei care se închină la Zamolxe primesc ordinea, iar cei care se complac în dezordine au parte de dezordine. Ideea puerilă a existenţei diavolului ca persoană este nonexistentă în zamolxianism. Considerând existenţa zânelor şi zeilor, a zeităţilor care au un nume, putem spune în acest sens că zamolxianismul este politeist, dar şi monoteist prin existenţa zeităţii supreme, Dumnezeu şi a unui Mântuitor, Zamolxe care îşi deleagă funcţiile altor divinităţi, zânelor şi zeilor, prin care Dumnezeu se proiectează în lumea materiei. Avem de-a face cu transcendenţa care în acest fel este mereu prezentă în natură. Aici este întreaga frumuseţe a zamolxianismului.
- Poate oare Zamolxe să revină printre oameni?
- Desigur, atunci când spiritul lui este chemat. Prezenţa lui este vădită în focul lui Zamolxe, focul sacru al lumânării, torţei sau rugului. Focul devine sacru atunci când este conştientizat ca atare în mintea celor care participă la ritualul focului lui Zamolxe. Atunci omul este în contact direct cu Mântuitorul Zamolxe şi poate să-i spună ce doreşte pentru viaţa-i. Cu alte cuvinte, Zamolxe, prin expresia lui materială, focul sacru, este mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Rezultatul nu se manifestă prin minuni, aşa cum se crede în alte religii, acele presupuse fenomene care sfidează legile naturii, ci ca inspiraţie dată celor care cer o favoare la focul lui Zamolxe.
- O atare explicaţie este foarte raţională.
- Întocmai. Cum natura are legile ei, tot aşa şi spiritul are legile lui. Mintea, în acest caz, exprimă planul intermediar dintre spirit şi materie. Prin minte omul primeşte inspiraţia dată de spirit pentru a rezolva probleme din lumea materiei. Spiritul ia forma sufletului, atunci când se manifestă în om. Deci universul conştient răspunde raţional la dorinţele materiale, exprimate prin aspiraţia mentală în prezenţa focului sacru, vehiculul ce face transferul dorinţelor către lumea spiritelor, de unde soluţiile se întorc în lumea materiei prin medierea percepţiei mentale. Zamolxianismul este raţional în abordarea celor trei tărâmuri existenţiale: spirtual, mental şi material. Nu degeaba se spunea în antichitate că în credinţele geţilor cele trei planuri trebuiesc considerate într-o întrepătrundere deterministică. Atunci când se foloseşte vindecarea sufletului prin expunerea ochilor, care sunt oglinda sufletului, la lumina focului sacru, procesul de vindecare porneşte şi în planurile mental şi fizic.
- Deci simpla îndreptare a privirii ochilor către lumina focului sacru este îndeajuns pentru a porni un proces de spiritualizare a omului, fapt care are consecinţe în toate cele trei planuri arătate anterior. Prin urmare, chiar şi bolnavii, fizic pot resimţi beneficiile focului lui Zamolxe.
- Întocmai. Practica de bază în zamolxianism este cultul focului sacru. Cei care vor să-şi vindece sufletul, să-şi lecuiască mintea sau să beneficieze de alinarea suferinţelor fizice pot să aprindă focul sacru, privindu-l fără efort. Adică nu au nevoie de concentrare, ci de o stare de pace mentală care permite focului sacru să activeze spiritul din om. Se pot rosti şi rugăciuni, pentru o direcţionare a împlinirii dorinţelor. Desigur că sunt limite pentru planul fizic, intervenţia medicilor în cazurile potrivite profesiei lor este cea mai bună. Zamolxianismul este o credinţă a spiritului, a cărui optimizare generează rezultate pozitive şi în planurile mental şi fizic, dar religia nu substituie ştiinţa. Sunt doctori specializaţi care rezolvă eficient cazuri de dezordini fizice, adică accidente sau diferite boli. Pentru planul mental sunt psihologii şi psihiatrii. Focul sacru este în primul rând o expresie a ordinii date de spiritul transcendent al lui Dumnezeu care se manifestă sub formă de foc sacru dat ca învăţatură practică străbunilor noştri daco-geţi de Zamolxe Mântuitorul. Se spune că Zamolxe a primit această învăţătură de la Hestia, zeiţa focului. Aceasta înseamnă că Zamolxe însuşi a obţinut inspiraţia mântuirii fiind în prezenţa focului sacru. Beneficiile ce se obţin prin practica focului lui Zamolxe sunt nepreţuite.
- Domnule profesor, cine sunt cei care pot fi numiţi zamolxieni astăzi?
- Sunt mulţi, chiar dacă ei nu realizează apartenenţa lor la acest crez. Toate aspectele practice ale zamolxianismului prind vitalitate atunci când suntem conştienţi de spiritele naturii, ale zeităţilor, adică ale zânelor şi zeilor. Aceasta implică o stare mentală superactivă, atentă. Prin aceasta se crează o conceptualizare a mediului înconjurător ca fiind viu şi conştient în sensul că posedă o potenţialitate la care ne raportăm în mediul în care trăim. Atunci când cineva reuşeşte să trăiască o astfel de stare mentală de trezire, se poate spune că este iniţiat în misterele zamolxiene, este un înţelept al acestei spiritualităţi. Oricine urmează aceste practici poate fi numit zamolxian sau zamolxiană prin virtutea aderenţei la ideile aceastei credinţe.
- Cele înfăţişate de dumneavoastră sunt o speranţă înălţătoare. Mă întreb ce perspective are această credinţă ancestrală la români.
- Evoluăm în această direcţie. Este rădăcina noastră spirituală, sunt adâncurile sufletului care ne definesc ca popor. Pe aceste temeiuri vom construi sanctuare, vetre de cult, altare şi temple, aşa cum vor dori zamolxienii în viitor.
- Vă mulţumesc domnule profesor. Am reţinut atât de multe idei încât am nevoie de timp ca să le asimilez.
Profesorul Coriolan Bârnea mi se adresează:
- Cât mai staţi în România, domnule Augustin?
- Am un sejur scurt, doar până la sfârşitul lunii iunie.
- Poate ne vedem iarăşi anul viitor, dacă reveniţi.
- Vă voi vizita negreşit când vin în România.
- V-aş ruga ceva. Cine ştie cum este viaţa omului. Să scrieţi despre cele discutate cu mine. Vreau să rămână ceva generaţiilor viitoare. Deşi sunt convins că zamolxianismul va triumfa în cele din urmă pe aceste pământuri, cele vorbite cu dumneavoastră, făcute cunoscute publicului, vor ajuta împlinirii Proiectului Deceneu despre care mi-aţi vorbit. Poate cândva veţi da de urmele lui Florin Şoimariu cu care aţi pornit în India prima pagină a proiectului, trezirea spiritului marelui preot Deceneu.
- Vă promit. Sper să ne întâlnim cu bine anul viitor.
- Aşa să ne ajute Dumnezeu... Zamolxe.
Este timpul să mă despart de profesorul Bârnea. Iată-mă însărcinat cu o misiune, o menire pe care nu o anticipasem atunci când am participat la demararea Proiectului Deceneu în India.

Cap. 3
Focul sacru

În anul 2007, în luna martie, sosesc iarăşi în Romania. Printre proiectele pe care doresc să le înfăptuiesc este şi o întâlnire cu profesorul Bârnea din Făgăraş. Vreau să aflu noutăţi despre el şi progresul cercetărilor sale, zamolxianismul contemporan. Îmi propun ca la începutul lunii iunie să merg la Făgăraş şi să-i fac o surpriză.
Ajuns în gara Făgăraş iau un taxiu. Dau şoferului adresa unde să mă ducă şi în scurt timp sunt la destinaţie. Intrat în curtea cunoscută observ că peisajul este schimbat. Masa de grădină lipseşte şi în spate este o construcţie nouă. Bat la uşă, îmi deschide o doamnă.
- Bună ziua! Îl caut pe profesorul Bârnea.
- Bună ziua! Profesorul Bârnea? Nu locuieşte aici. De unde aveţi această adresă?
- Cu 2 ani în urmă domnul profesor locuia în această casă.
- Ce să vă spun mai mult? Nu am auzit de acest nume, profesorul Bârnea, aici în Făgăraş. Este drept că m-am mutat în oraş doar anul trecut. Casa a cumpărat-o băiatul meu care a trebuit să plece cu serviciul la Cluj. Eu am vândut-o pe a mea din judeţul Teleorman şi cu banii luaţi pe ea băiatul meu a cumpărat această locuinţă. El a făcut actele. Nu ştiu cine este Bârnea. Nu vă pot ajuta cu nimic.
- Oricum vă mulţumesc doamnă. Voi merge să vorbesc cu o familie care îl cunoaşte.
După circa o jumătate de ora ajung la apartamentul familiei Manea, cei care m-au ajutat acum doi ani să iau legătura cu domnul Bârnea. Fără îndoială că Mircea şi Laura trebuie să ştie ceva despre el. Sun la uşă şi spre bucuria mea iese Mircea.
- Bine că vă văd, îi spun. L-am căutat pe profesorul Bârnea la adresa la care am fost împreună acum 2 ani. Nu mai stă acolo.
- Şi-a vândut casa şi a plecat la munte, lămureşte Mircea. Am auzit că locuieşte într-o aşezare acolo sus. Nici noi nu l-am mai întâlnit de acum doi ani de când v-am dus pe dumneavoastră la dânsul. Dar intraţi, vă rog. Ne-am tot întrebat ce mai faceţi domnule Augustin.
Aspectul sufrageriei gazdelor mele este neschimbat.
- Vă fac un ceai, se oferă doamna Laura. Avem şi plăcintă cu zmeură.
- Vă mulţumesc.
Domnul Mircea este încântat de surpriza venirii mele.
- N-aţi mai dat nici un semn de viaţă, spune el. Aveam noutăţi cu privire la domnul Florin Şoimariu. S-a mutat la Prislop.
- Prislop? Ştiu că acolo la mânăstire este îngropat părintele Boca.
- Întocmai.
- Extraordinară veste! Iată că l-am descoperit după ani şi ani.
- Noi nu l-am cunoscut. Domnul Gavrilă de la care am cumpărat apartamentul îl ştie. El ne-a spus unde poate fi găsit.
Doamna Laura aduce ceştile cu ceaiul aburind împrăştiind o aromă plăcută de busuioc.
- Am tot sperat să ne vizitaţi, spune în timp ce aşează ceaiurile pe masă în faţa noastră. De când ne-am întâlnit acum 2 ani, eu şi Mircea suntem peste cap băgaţi în spiritualitate. Am citit despre yoga şi felurite alte filosofii… suntem angrenaţi în practici personale…
- Este interesantă direcţia în care aţi evoluat. Şi mă bucur.
- Ce plănuiţi în sejurul în România? mă întreabă domnul Mircea.
- Vreau să-l întâlnesc pe Florin Şoimariu... Să se mute la Prislop!? Este surpriza surprizelor.
Zăbovesc în compania gazdelor mele circa o jumătate de oră timp în care le povestesc despre Proiectul Deceneu.
- Ceva extrem de neobişnuit, se minunează doamna Laura. O astfel de idee pare incredibilă. Aducerea sufletului lui Deceneu în cineva!? Mă întreb cine este acel om?
- În mod cert sufletul lui Deceneu a intrat în Florin Şoimariu atunci când ne aflam acolo în India.
- Dacă este aşa, de ce nu mergeţi la Prislop? Trebuie să-l găsiţi. Este o localitate mică, propune doamna Laura.
Sugestia mi se pare foarte bună.
- Chiar aşa voi face.
Nu mai zăbovesc prea mult în compania familiei Manea. În aceeaşi zi revin la Bucureşti. Mă pregătesc pentru excursia la Prislop. Iau un tren care trece prin Ţara Haţegului, apoi ajung la Prislop. Întrebând din om în om aflu unde locuieşte Florin Şoimariu.
Casa mică, curată pe dinafară, este înconjurată de verdeaţă. La uşă mă întâmpină doamna Geta soţia lui Florin. Îi spun numele meu şi motivul vizitei.
- Ce rău îmi pare că Florin este plecat la munte. Deci dumneavoastră sunteţi Cezar Augustin din Australia. Soţul mi-a povestit totul. Cred că se întoarce acasă în câteva zile. Mai puteţi trece pe la noi?
- O să rămân în Prislop să-l aştept pe Florin.
După trei zile revin. Este aproape ora 11 dimineaţa când bat la uşa familiei Şoimariu. Doamna Geta mă întâmpină.
- Aţi venit tocmai la timp domnule Augustin. Florin a sosit aseară.
Intru în casă şi în sfârşit îl văd pe omul cu care doresc să mă întâlnesc de atâţia ani.
- A mai trecut un veac prietene indian, îi spun eu ca bun găsit.
- Cezar! Cezar! Ce surpriză! Doar un deceniu. Mi-a spus soţia că eşti în Prislop. De altfel ştiam de la profesorul Bârnea că mă cauţi. Îţi voi spune mai târziu despre asta.
Ne îmbrăţişăm călduros.
- Bine mă omule! Eu te caut de atâta vreme şi tu... dispărut, îl cert prieteneşte. Am fost şi la Făgăraş.
- Altfel nu mă puteai găsi.
- Te privesc cu admiraţie. Nu te-ai schimbat prea mult. Parcă faţa îţi este mai oţelită. Noi îmbătrânim, tu... întinereşti.
- Am umblat mult prin munţi. De la întoarcerea mea în România, acum 10 ani, aceasta mi-a fost preocuparea principală.
- Din Himalaya... în Carpaţi!
- Exact. În felul acesta am continuat Proiectul Deceneu.
- Ard de nerăbdare să-mi povesteşti.
Soţia, doamna Geta, ne serveşte cu ceai indian.
- Am rămas cu o slăbiciune pentru ceaiul iute indian, masala, se destăinuie Florin.
- Să-mi spui tot ce ai făcut de când ne-am despărţit în India.
Florin se aşează mai comod pe sofa. Îşi deapănă amintirile:
- Atunci, în anul 1997, am ajuns în România pe la începutul lunii aprilie. Revenit la Făgăraş îmi făcusem planul să plec să cutreier munţii României. Dar mai întâi doream să merg la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca.
- La Prislop? De ce tocmai acolo?
- Pare paradoxal, dar vei vedea că am avut un motiv întemeiat.
- Nu-mi imaginez care poate fi.
- Să-ţi explic pe larg. Actualul creştinism ortodox al românilor nu reprezintă acea religie venită din Grecia prin filiera slavilor de sud. Este un sincretism unic prin faptul că diferă substanţial de creştinismul grecesc. Noi avem o îmbinare de idei creştine suprapuse peste un strat de credinţe populare locale. Tradiţiile noastre româneşti au fost întotdeauna puternice. Încă de la începutul pătrunderii pe aceste meleaguri creştinismul a creat o apropiere treptată de credinţele locale. Cu alte cuvinte rămăşiţe ale religiei zamolxiene, şi parţial romane, au fost pe parcursul timpului înglobate în creştinismul ortodox românesc până în zilele noastre.
- Da, da, aşa este! Discuţiile mele cu profesorul Bârnea au cuprins şi această temă. Continuă, te rog.
- În acest sincretism religios ne întrebăm astăzi, pe bună dreptate, unde îi situăm pe preoţii români ortodocşi şi pe călugări? În ce măsură servesc ei distinct, pe de o parte ortodoxismului clasic grecesc şi pe de altă parte tradiţiilor populare ale românilor, adică acelei credinţe care s-a numit în vechime zamolxianism?
- Iată dileme greu de rezolvat.
- Întocmai.
Doamna Geta ne întreabă dacă mai dorim ceai, o propunere pe care noi o acceptăm bucuroşi. Florin continuă:
- Am mers prin urmare la mormântul celui care a fost considerat, după moarte, sfântul zilelor moderne pentru românii ortodocşi. Părintele Boca nu este contestat în această privinţă.
- Ce legătură are el cu zamolxanismul? îl întreb foarte mirat.
- Foarte mare! Cunoşti vorbele lui celebre: „Va lua ţara foc din Prislop!” Află că ele sunt o profeţie. Ei bine, o atare afirmaţie are o semnificaţie pe care puţini au înţeles-o. Nu este vorba de faptul că se va produce o explozie de credinţă creştin-ortodoxă, ci că acel foc, despre care vorbeşte el, este cel al religiei zamolxiene, care după cum ştim se bazează pe cultul focului. Ţara se va trezi prin focul sacru al religiei zamolxiene, care o va cuprinde.
- Spusele tale mă uimesc. Deci, rostind acele cuvinte, prin părintele Arsenie Boca a vorbit zamolxianul, nu creştinul.
- Exact. Ai înţeles bine.
Sunt complet uluit de cele spuse de Florin. O astfel de interpretare
a profeţiei sfântului din Carpaţi iese cu totul în afara aşteptărilor
religioase ale creştinilor ortodocşi români. Florin continuă:
- Ca dovadă a spuselor mele sunt însăşi faptele ce se petrec pe arena credinţei la români. De la moartea părintelui Boca, întâmplată cu puţin timp înainte de revoluţia din 1989, nu sunt deloc semne că ţara ar lua foc din perspectiva creştinismului, ci mai degrabă din cea a credinţei noastre vechi, zamolxianismul. Există o explozie de interes în această direcţie: se scriu cărţi, au loc întâlniri pe tema istoriei geto-dacilor, se ţin congrese tematice, profesorii predau cu sârg elevilor istoria neamului, omul spiritual cât şi cel de rând cheamă naţiunea la reînvierea spiritualităţii geto-dacilor. De asemenea au avut loc noi descoperiri arheologice remarcabile.
- Am observat pe internet abundenţa acestor informaţii. Există nenumărate organizaţii care atrag atenţia asupra frumuseţilor tradiţiilor româneşti. Sunt credinţele în zâne şi zei, există colinde şi cântece bătrâneşti, păstrăm obiceiuri autohtone precum cum sunt sânzienele, Dragobetele şi multe altele. Profesorul Bârnea mi-a făcut o expunere amplă.
Ceaiul nostru soseşte însoţit de prăjituri de casă. Mulţumim gazdei pentru bunătăţile cu care ne alintă. Îi mărturisesc lui Florin:
- Nu încetezi să mă uimeşti, prietene. Şi aici ca şi în India.
Bem ceai şi mâncăm prăjituri.
- Spuneai că ai cutreierat munţii României ca parte din activităţile Proiectului Deceneu?
- Mai întâi să-ţi povestesc cum am cunoscut-o pe soţia mea. Are legătură cu tot ce a urmat ulterior. Sosit la Prislop, pentru a demara Proiectul Deceneu în România, în fiecare zi mergeam la mormântul părintelui Boca. Aprindeam lumânare de la lumânare repetând în gând mantra folosită de noi în India, zam. Zilnic stăteam acolo ore întregi. Lumea care se perinda mai des pe la mormânt începuse să mă ştie. Treceam drept un creştin ortodox deosebit de credincios. Aşa am cunoscut-o pe Geta, care venea şi ea destul de des la mormânt, cu felurite cereri adresate sfântului. Ne-am împrietenit, i-am spus câte ceva despre mine şi India. La început a fost cam bănuitoare. Nu mai auzise de zamolxianism. Treptat a înţeles logica aspiraţiei mele spirituale. Apoi ne-am căsătorit. Eu am vândut apartamentul din Făgăraş şi m-am mutat aici, la Prislop. Din când în când mai merg la mormântul părintelui Boca de unde am pornit rugul aprins al lui Zamolxe. Îl consider pe sfântul din Carpaţi mai degrabă un înţelept zamolxian decât un sfânt creştin.
- Şi astfel ai fost liber să continui Proiectul Deceneu în România.
- Da. Cu banii luaţi de pe casa din Făgăraş şi încuviinţarea soţiei.
- Cum ai procedat?
- Ţara trebuia cumva să „ia foc” din Proslop, conform spuselor părintelui Boca. Am avut această idee clar în minte. De aici am pornit să cutreier munţii căutând să ajung cât mai sus pe creste. Făceam focuri sacre şi strigam numele lui Zamolxe: Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeeeeeeee! În zonele cu ecou puternic reverberaţiile erau înălţătoare. Am hălăduit astfel prin Bucegi, Ciucaş, Hăşmaş, Rodnei, Făgăraş, Cernei, Moeciu, Retezat, Ceahlău, Pădurea Craiului, Parâng, Ţibleş, Vlădeasa, Ţarcului şi alţi munţi. Uneori, acolo pe înălţimi, eram doar eu şi păsările cerului. Dar aprindeam focuri chiar şi la altitudini mai joase în depresiuni.
- Cu cine ai umblat?
- De cele mai multe ori mă alăturam unor grupuri de turişti. Pur şi simplu mă interesam unde merg ei şi îi rugam să-mi permită şi mie să-i însoţesc. Aveam echipament bun şi tot ce-mi trebuia. Acolo unde ajungeam, îmi vedeam de treburile mele, cele cu privire la focul sacru. Dar de obicei mi se alăturau şi ceilalţi. Cântam ceva sau recitam balade sau poezii, aşa cum am făcut noi în India. Dar aveam şi cântece înregistrate. Explicam celor curioşi, de ceea ce vedeau, că urmez un ritual al focului şi pronunţ numele zeului geto-dacilor Zamolxe. Îi rugam să respecte ceea ce făceam şi să nu arunce niciodată gunoi în foc, deoarece acel foc era sacru şi se numea focul lui Zamolxe. Mulţi dintre participanţi au fost atraşi de practicile mele. Spuneau că le vor urma şi ei.
- Deci Proiectul Deceneu se manifestă cu vigoare chiar şi în prezent aici în România.
- Fără discuţie.
- În ce stadiu te afli acum?
- Am cuprins cât am putut, dar desigur nu pot spune că am fost peste tot unde se poate călca cu picior de om. Uneori mergeam chiar şi de 2-3 ori în aceleaşi locuri care mă impresionaseră cel mai mult. Au trecut astfel 10 ani de când umblu prin munţi. Soţia a avut mare răbdare cu mine. Dar de acum nu voi mai hălădui. În această privinţă am încheiat. De acum rezultatele sunt clare şi vizibile.
- Spune-mi ceva despre trăirile pe care le-ai avut acolo în munţi.
- Descrierea nu poate cuprinde realitatea trăită. Voi încerca totuşi.
Doamna Geta ia loc lângă noi să asculte. Florin povesteşte:
- Făceam uneori focul sacru pe platformele de unde se deschideau panorame neimaginat de frumoase. Pe măsură ce focul se înteţea strigam numele Zamolxe, dar şi altele glorioase ale geto-dacilor şi românilor. Reverberau munţii de ecouri ca şi cum mi se răspundea. Îmi imaginam că sunt sufletele geto-dacilor şi ale eroilor neamului românesc care s-au trezit şi vorbesc. Atunci când un ecou se auzea întârziat credeam că s-au mai trezit şi alţii, care abia atunci au putut să răspundă.
- Fantastic! Extraordinar!
- În locurile pe unde umblam trăiam o simbioză existenţială cu natura. Conştientizam spiritele naturii, ale munţilor, ale pădurilor, ale râurilor, chiar şi ale pârâiaşelor. Pentru mine aceste trăiri erau întâlniri cu zânele şi zeii, aşa cum credeau prietenii noştri indienii din Valea Zeilor din India, că oamenii vieţuiesc alături de divinităţi. Toate spiritele naturii îmi erau vii. Încercam să percep mesajele pe care ele le transmiteau în orice moment.
- Ai avut experienţe de totalitate spirituală. Prin natura acestei ţări suntem cu adevărat binecuvântaţi de zeul Dumnezeu.
Florin se reazemă de spătarul scaunului mulţumit că mi-a făcut cunoscută evoluţia Proiectului Deceneu.
- După cele relatate de tine am notat faptul că ai îmbogăţit modul de a te adresa sufletelor în România, în comparaţie cu ce am făcut noi în India.
- Într-adevăr. Am extins categoriile sufletelor pe care le chemam. Dacă în India ne-am concentrat pe cel al lui Deceneu, aici în România m-am gândit şi la eroii neamului românesc, depăşind „graniţa” timpului geto-dacilor. Poporul român are o istorie bogată.
- Este deosebit de captivant ce ai realizat!
- Am colecţionat cântece şi poezii care preamăreau timpurile de glorie ale lui Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Avram Iancu… şi alţi eroi ai neamului românesc. În munţii Moldovei lăsam crestele să asculte imnurile înălţate lui Ştefan. Oamenii îl chemau să învie la Putna ca să aducă unirea Republicii Moldova cu România. În munţii Apuseni era preamărit Avram Iancu, iar în Făgăraş Mihai Viteazul, cel care a unit primul ţările române. Am adunat o antologie de poeţi remarcabili. Ar fi prea mulţi ca să îi citez.
- Înălţător! De-a dreptul magnific! Ce rezultate ai observat ulterior?
- Nu se poate contesta evidenţa faptică. În Republica Moldova de exemplu există o mare creştere a conştiinţei naţionale. Oamenii, în ciuda îndoctrinării din timpul deceniilor de ocupaţie străină, se trezesc. „Suntem români!” spun ei şi cântă Hora Unirii.
- Ce sugerează aceasta?
- Sufletul lui Ştefan cel Mare a revenit. Este acum prezent în cineva. Evidenţa creşterii conştiinţei naţionale este de necontestat. Dar nu voi încerca să conving pe nimeni că Ştefan s-a întors deja, deşi oamenii aceasta doresc prin cântecele înălţătoare, care de cele mai multe ori te aduc la lacrimi.
- Ai plâns şi tu prin munţi?
- Desigur.
- Dragă prietene, se poate spune că Proiectul Deceneu a reuşit. Ţara „a luat foc din Prislop”, deşi ţi-a luat un deceniu ca să o aprinzi spiritual peste tot. Vremea regenerării noastre a românilor pe bazele religiei străbunilor geto-daci a sosit. Zamolxianismul va triumfa.
Vibraţia ce o simţim ne-a însufleţit peste măsură. Doamna Geta îşi şterge o lacrimă şi pleacă. În această stare de euforie îmi aduc aminte de profesorul Coriolan Bârnea. Îi spun lui Florin:
- L-am căutat pe profesorul Bârnea la Făgăraş. Am auzit că s-a retras în munţii Făgăraş. Aşa-i?
- Întocmai. L-am întâlnit acolo.
- Oooo..., nu mai spune!
- Îţi voi povesti. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu Geta. Rămâi la masă cu noi.
Florin iese. Se întoarce iute.
- Masa este gata. Poftim la bucătărie.
Mulţumiţi de veştile ce ni le-am împărtăşit mâncăm în tihnă şi pace.
- Ard de nerăbdare să aflu ce mai face profesorul Bârnea.
- L-am întâlnit în Munţii Făgăraş. A fost un eveniment parcă aranjat de o mână divină. S-a petrecut acum un an în timpul uneia din excursiile mele prin munţi.
- Da. Zeul Dumnezeu are în grijă ca toate faptele importante să se întâmple la momentul potrivit.
- Ajunsesem destul de sus spre creste, când dau de o aşezare
măruntă care pur şi simplu nici nu apărea pe hartă. Erau câteva case strâns adunate. Câinii m-au simţit şi au început să mă latre. Dintr-o casă iese un bătrân cu barbă bogată, aşa cum sunt mulţi dintre muntenii noştri. M-a privit atent şi m-a recunoscut. „Florin Şoimariu?”. „Domnule profesor!” „Iată ce întâmplare! Poftim în casă. Pe unde umbli Florine? Te caută prietenul tău din Australia”. Apoi profesorul mi-a povestit multe.
- De ce s-a retras tocmai acolo?
- Vrea să-şi sfârşească zilele sus în munţi. Spunea că, după ce corpul va muri, spiritul îi va rămâne prin acele locuri. Aşa se întâmplă de obicei cu preoţii zamolxieni.
- Când l-am întâlnit ultima oară mi-a spus că lucrează la un proiect. Este vorba de o întreagă teorie a zânelor şi zeilor.
- L-a finalizat. A depăşit cu mult această arie. A conceput un întreg testament al zamolxianismului. Să-ţi arăt!
Florin se ridică şi revine cu un vraf de pagini scrise.
- Iată! spune şi mi-l înmânează.
Citesc pe copertă: Cartea lui Zamolxe, autor Poporul Român.
- Oooo! Deci a conceput ceea ce românii caută de mult timp, baza religiei zamolxiene.
- Precum se vede.
- Ai afirmat că profesorul Bârnea doreşte să-şi sfârşească zilele în munţi deoarece aşa se întâmplă de obicei cu preoţii zamolxieni. Ce vrea să însemne aceasta?
- Este o istorie de povestit. Află că în tinereţe profesorul Bârnea a fost preot ortodox. A avut ocazia să cunoască bine tradiţia noastră strămoşească. Şi-a dat seama de aportul pe care religia populară a românilor îl are la creştinismul ortodox românesc. Ulterior a avut neînţelegeri cu superiorii lui deoarece înclina mai mult către spiritualitatea tradiţiei străbunilor decât spre cea a creştinismului originar. A trebuit să părăsească clerul ortodox creştin. „Rebeliunea” lui, ca să zic aşa, a ieşit la suprafaţă treptat. Chiar el mi-a spus că de fapt preoţii zamolxieni există printre cei creştini ortodocşi. Aceasta se întâmplă deoarece, de la pătrunderea creştinismului pe teritoriul Daciei romane, preoţii zamolxieni au fost cooptaţi ca spiritualitate în creştinism. Practic întregul cler ortodox creştin românesc are natură duală, fiind atât creştin cât şi zamolxian. El, profesorul Bârnea, a optat către a fi mai mult zamolxian, preot deceneu, aşa cum erau ei numiţi din antichitate.
- Formidabil. Deci chiar şi clerul zamolxian există.
- Da. Dar, cel mai interesant este faptul că un cler deceneu este astăzi în curs de a se constitui independent. Vor urma şi alţii exemplul profesorului Bârnea şi se vor declara preoţi decenei. Conştiinţa zamolxiană este încă în curs de formare printre români. La început preoţii decenei nu vor avea destui oameni cărora să le slujească la temple, altare şi sanctuare zamolxiene. Dar timpul va arăta că zamolxianismul va triumfa.
- De necrezut! Proiectul Deceneu, aşa cum se înfăptuieşte, întrece orice aşteptări.
Ieşim în grădină. Luăm loc pe banchete în jurul unei mese. Florin a luat cu el Cartea lui Zamolxe pe care mi-o dă să o răsfoiesc. Timp de zece minute prefir printre degete paginile cărţii.
- Îmi pare deosebit de interesantă această lucrare. Observ că este formată mai mult din notiţe.
- Sunt înţelepciuni culese din popor. Tocmai de aceea autorul este Poporul Român. Profesorul Bârnea nu se vrea întemeietor de religie. A adunat idei importante care pot constitui religia zamolxiană contemporană. Astfel de notiţe, dacă sunt bine legate între ele, pot forma un cod de legi al zamolxianismului, un testament pe care l-a conceput poporul român. Prin urmare nu reprezintă o revelaţie individuală de idei, ci una colectivă.
- Este impresionant! Te rog lasă-mi-o două-trei zile ca să o pot citi.
- O poţi lua cu tine definitiv. După ea se poate închega codul de legi despre care am vorbit.
- Prietene iar mă uimeşti, spun impresionat. Voi citi atent aceste note şi revin după trei zile ca să mai vorbim.
Îmi iau rămas bun de la Florin şi soţia lui. În zilele ce au urmat m-am afundat în lectura notiţelor care vor pune bazele unui crez aşteptat de milenii. Este primul pas prin care zamolxianismul, religia daco-geţilor, îşi va constitui un cod de legi modern.
Timp de trei zile am parcurs cea mai interesantă lectură din viaţa mea. Am văzut cum profesorul a adunat memoria colectivă a neamului românesc. Nimic din ce era important nu a scăpat. Nu numai că datele sunt compatibile cu omul mileniului trei, dar notele fac proiecţii de idei asupra dezvoltării în viitor a crezului zamolxian. Sunt de-a dreptul uimit de profunzimea datelor.
Revin apoi la casa lui Florin Şoimariu căruia îi împărtăşesc entuziasmul meu.
- Şi eu am rămas profund impresionat de cele citite, mărturiseşte Florin. Eu şi Geta practicăm în casă ritualuri zamolxiene. Aprindem seara lumânări şi ne gândim la suflete şi la viaţa omului. Îi pomenim de asemenea pe cei care au murit din neamurile noastre. Sufletele lor pot fi chemate să se întrupeze deoarece sufletul omului este nemuritor. Din când în când eu merg la mormântul părintelui Boca şi fac o rugăciune zamolxiană.
Întâlnirea lui Florin reprezintă o mare cotitură în viaţa mea. Luând Cartea lui Zamolxe, mi-am asumat o misiune, aceea de a conceptualiza şi oferi oamenilor legile frumoase, codul spiritual al zamolxianismului modern.
A doua zi părăsesc Prislopul. Reîntors în Bucureşti, timp de câteva zile mă tot gândesc la întâmplările trăite în ultimii 10 ani, de la întâlnirea mea cu Florin Şoimariu în India până la cele recente legate de profesorul Bârnea. Proiectul Deceneu dă roade. Va trebui să descopăr cum şi unde.
Ce aş putea face? Cel mai bine ar fi să plec la munte într-o zonă montană mai frecventată. Plănuiesc o excursie în zona munţilor Bucegi. Voi avea astfel ocazia să revăd locurile dragi mie în timpul studenţiei petrecute în România.
La Predeal sosesc dimineaţa. Primul drum îl fac la Cioplea. Îmi rotesc privirea peste priveliştile minunate de care mă leagă multe amintiri. Cobor apoi spre gară şi urc spre Clăbucet. Găsesc muntele cam abrupt pentru mine. Acum, după trecerea anilor tinereţii, îl parcurg mai încet. De la Clăbucet îmi continui apoi drumul şi spre amiază ajung la cabana Susai.
Închiriez o cameră şi mă odihnesc câteva ore. Înspre seară, către asfinţit, aud cântece în preajma cabanei. Ies degrabă. La vreo câţiva zeci de metri se află un grup de tineri adunaţi în jurul unui foc. O voce feminină conduce întrunirea. Solista este secondată în surdină de corul care repetă cuvântul Zamolxe.
Ce minunat! Iată ceva la care nu mă aşteptam. Mă alătur cu bucurie corului. După circa o jumătate de oră, timp în care mai mulţi participanţi au condus câte o scenă a acestei reprezentări, ritualul încetează. Am ocazia să schimb câteva cuvinte cu tinerii prezenţi.
- Aţi înfăptuit un ritual al focului, nu încape îndoială. Cui l-aţi închinat? întreb pe tânara pe care am văzut-o prima oară că avea rol sacerdotal.
- Aşa cum aţi auzit. Noi aducem omagii zeului geto-dac Zamolxe. Focul acesta este sacru.
- Zeul Dumnezeu. Zamolxe, fie cu voi!
Iată dovada că Proiectul Deceneu prinde viaţă printre oameni în România.
La scurt timp după întâlnirea mea cu tinerii la cabana Susai merg la Deva. Am o presimţire că în acest oraş, prin numele sacru moştenit de la geto-daci, trebuie să se întâmple ceva deosebit. La Deva îmi oferă cazare o cunoştinţă, doamna Ana. După câteva zile, într-o seară îmi spune:
- Am aflat de la colonelul Mihăescu că uneori seara, sus la cetate, un grup de oameni fac un foc mare.
- Nu mai spune! Vreau să particip şi eu.
- Chiar astă seară se vor aduna pe la apusul soarelui.
- Voi merge negreşit.
Cu o jumătare de oră înainte de asfinţit plec către cetate împreună cu doamna Ana. Ajunşi sus ce ne văd ochii? Un grup de circa 15 persoane se găsesc strânşi în jurul unui foc şi cântă. Este un ritual zamolxian în toată puterea cuvântului. Din când în când cei adunaţi aruncă vreascuri în foc. Atmosfera este înălţătoare.
Ne găsim şi noi locuri şi participăm trup şi suflet la eveniment. După circa o jumătate de oră ritualul se încheie. Cunosc pe câţiva dintre participanţi, Hans şi Paula, care sunt un cuplu, Anda, Septimiu, toţi din Deva. Codrin şi Elena au venit din Simeria. Este şi un tânăr, Toni venit tocmai din Rovinari, Gorj. Ne prezentăm, Cezar şi Ana.
- De când urmaţi aceste practici ale focului?
Hans mă lămureşte:
- Grupul nostru spiritual a început să se formeze cam cu 10 ani în urmă. Avem multe preocupări comune, dar şi diferite. Ne interesează yoga, tradiţiile populare, pe unii creştinismul, mergem pe munte în grup.
- Şi practica ritalului focului când aţi început-o?
- Doar cu câţiva ani în urmă. S-a pornit spontan, nu ştim ce ne-a determinat să o îndeplinim. Oricum, aici pe cetate este locul cel mai potrivit pentru astfel de activităţi. Este aria unui sanctuar dacic, o zonă sacră unde noi credem că ei urmau ritualul focului lui Zamolxe. În vechime astfel de practici se făceau pe înălţimi. La acele vremuri practica cultului focului era o normă de viaţă spirituală.
- Ce rezultate se obţin? Aţi avut experienţe deosebite de-a lungul timpului?
Interlocutorii mei se privesc unii pe alţii.
- În primul rând ni se împlinesc dorinţele, se grăbeşte să răspundă Paula. Înainte de începerea ritualului focului fiecare îşi pune în gând câte o dorinţă. Cât despre experienţe deosebite personale... Dar, s-a făcut târziu şi trebuie să coborâm în oraş. Poate altă dată să mai discutăm.
- Sper să ne mai revedem. Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc, le spun înainte de plecarea lor.
Grupul porneşte către oraş. Eu mai rămân. Mă gândesc la acele vremuri apuse ale geto-dacilor. Iată că acum după aproape 2000 de ani firul subţire, care nu s-a rupt niciodată, devine puternic. Ne regenerăm. Sufletele străbunilor revin în oamenii locului.
A doua zi dimineaţa doamna Ana îmi dă o veste bună.
- Vom merge pe valea Râului Mare Retezat la o cabană. Prietena mea Măriuca ne-a invitat să stăm acolo câteva zile la cabana ei.
- Minunat! Când?
- Astăzi după prânz pe la ora două vine cineva să ne ia cu un automobil.
Ne pregătim tot ce avem nevoie pentru această excursie cu sejur de câteva zile. La ora stabilită automobilul soseşte. Pornim spre Valea cu Laţuri conduşi cu maşina de doamna Dora. În drum vizităm câteva locuri pitoreşti. În cele din urmă sosim la destinaţie.
Cabana noastră este construită în pantă, în stil clasic de munte. Are zid solid şi etaj. Pe o inscripţie citim: Cabana Parfumata. Grădina este spaţioasă şi plină de flori mirositoare, inclusiv trandafiri. O bucătărioară mică este construită adiacent. Lângă o latură a cabanei curge un râu de munte care se varsă în Râul Mare Retezat. În spatele casei se înalţă o platformă care continuă apoi în curtea adiacentă. Într-o parte a platformei este construit un adăpost unde se află o masă de grădină şi sunt depozitate lemne de foc.
Ne instalăm comod în cabană. Doamna Dora, care ne-a condus până aici, trebuie să coboare la Deva. Curând soarele asfinţeşte. Se lasă noaptea. De la fereastra camerei unde dorm se aude cugerea râului. Este o încântare. Mi-am dorit tare mult să dorm într-o casă din camera căreia să se audă susurul râului şi să-i înţeleg misterele.
A doua zi dimineaţa suntem vizitaţi de Adrian, nepotul doamnei Măriuca. Tânărul se află în zonă de câteva săptămâni. Ne familiarizează cu împrejurimile locului, apoi întreabă:
- Cred că aţi observat că aici aproape este o biserică.
- Da. O vom vizita în curând, spun.
- Astăzi voiam şi eu să merg acolo.
- Vino cu noi, spune doamna Ana.
Îl invităm pe Adrian la masa de prânz, apoi împreună vizităm biserica. Construcţia este mignonă. Petrecem în linişte şi pace timpul cât o admirăm. Revenim la cabană, ne luăm rămas bun de la Adrian.
- Dacă ai timp mai vino şi mâine dimineaţă pe la noi, îl invită doamna Ana.
- Voi vedea. Nu vă promit.
În ziua următoare ne găsim pe platforma din spatele casei când apare Adrian pe la ora 12.
- Doamnă Ana, domnule Cezar, să vă povestesc ceva interesant, spune el entuziast.
Îl invităm să ia loc.
- Te ascultăm. Ce este aşa extraordinar? întreabă doamna Ana.
- Astăzi spre dimineaţă am avut un vis parcă trăit aievea. Se făcea că eram toţi trei acolo sus la biserică, aşa ca ieri. Domnea o linişte adâncă… şi… deodată… biserica a dispărut… noi rămânând pe loc. Apoi am văzut cum veneau oameni, din toate părţile, către noi. Arătau ca păstorii de la munte cu bărbi şi cuşme. Femeile erau îmbrăcate în costume populare româneşti. În mijlocul locului în care eram s-a ivit un foc mare care se înteţea pe măsură ce cântecele acelor oameni creşteau în intensitate. Noi trei cântam alături de ei ceva de neînţeles. Era înălţător. Când m-am trezit acele sunete îmi sunau încă în urechi. Vă mărturisesc, chiar şi acum am ţiuituri. Sunt foarte impresionat de acest vis. Ce ziceţi de aceasta?
Îmi spun părerea:
- Cred că ai avut acces la memoria colectivă, a neamului românesc, stocată de-a lungul timpului. Unele biserici sunt construite pe locurile vetrelor de cult, altarelor şi templelor geto-dacilor şi romanilor. Practic cred că ai captat momente din trecut amestecate cu cele recente, precum este vizita noastră ieri la biserică. Diseară putem să aprindem şi noi un foc pe platforma din spatele casei şi să procedăm exact ca oamenii din visul tău. Vom cânta şi aţâţa focul cu lemne.Desigur că proporţiile vor fi cu mult mai mici decât cele din visul tău, care, după cum l-ai descris, era grandios.
Seara ritualul nostru s-a desfăşurat cu succes. Toţi trei ne-am spus dorinţe în minte şi le-am ţinut treze pe timpul derulării ritualului focului sacru. Mai târziu Adrian a plecat.
Dimineaţa, după ivirea zorilor, merg pe malul Râului Mare Retezat. Vreau să trăiesc cele spuse de profesorul Bârnea, o experienţă de simbioză existenţială cu natura. Locurile acestea au o spiritualitate deosebită.
Susurul râului îmi induce o stare mentală de meditaţie dinamică. Treptat mintea mi se limpezeşte. Am o claritate a existenţei mele. Lumea materială o simt conştientă şi vie. Păşesc pe lângă apă şi urc pe pietrele în jurul cărora curge apa râului. Închid ochii şi îmi astup urechile cu degetele. Susurul apei îl simt încă în urechi într-o formă mult mai subtilă. Nu-mi mai percep corpul. Singura legătură ce o mai am cu exteriorul este respiraţia.
Parcă sunt învăluit de o prezenţă. Îmi amintesc de profesorul Bârnea şi spiritele naturii despre care îmi vorbise. Trebuie să fie Zâna Râului Mare Retezat. Aud şoapte de neînţeles, dar pe care le simt ca fiind de iubire. Zâna îmi spune din susurul apei că mă iubeşte. Doamne Zamolxe, acum te înţeleg!
...Revin în Australia. Sunt definitiv marcat de spiritele străbunilor românilor. Ele se renasc în oamenii arealului carpatin.
Iată că acum, în martie 2009, se împlinesc 12 ani de la întâlnirea mea în India cu Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu a prins rădăcini adânci. Cândva, în viitor, va fi ca un copac falnic. Oamenii Carpaţilor se întorc pe calea zeului Dumnezeu, Zamolxe. Trebuie neapărat să fac cunoscută publicului Cartea lui Zamolxe.

Octavian Sărbătoare, 2009, Sydney, Australia
Alte scrieri de Octavian Sărbătoare:
Cărţi în limba română la Editura Flori Spirituale, Deva, România:
Colecţia MINTE şi INIMĂ
India puterilor magice – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade.
Jivanmukti: Calea eliberării spirituale în viaţă (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Iubire în India (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Spirit şi iubire în India – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Yoghinii Indiei – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Iubire în India (continuare) (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Colecţia AVATARII
Aşteptând Salvatorul Lumii în India (Partea întâi) (Deva: Editura Flori Spirituale, 2008).
Colecţia DIAMANTELE MINŢII
Din înţelepciunea hindusă: Yoga Sutras – Aforisme Yoga (Deva: Editura Flori Spirituale, 2008).
Cărţi în limba română la Sarbatoare Publications, Sydney, Australia:
Colecţia CARTEA PENTRU INIMĂ
Din înţelepciunea chineză: Tao-te Ching – Cartea Căii şi Puterii (Sydney: Sarbatoare Publications, 2005).
Din înţelepciunea hindusă: Yoga Sutras – Aforisme Yoga (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Gândeşte bine, vorbeşte frumos, fii drept – Cugetări (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Colecţia FLORI SPIRITUALE
În căutarea lui Dumnezeu – India – Vol. 1, Vol. 2, Vol. 3 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
India puterilor magice – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Yoghinii Indiei – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
India nemuritoare (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Colecţia AVATARII
Soseşte Salvatorul Lumii – Vol. 1, Vol. 2 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Colecţia IDEALURI
Spirit şi iubire în India – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Iubire în India (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Jivanmukti: Calea eliberării spirituale în viaţă (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Mesagerii iubirii: Ecouri la proza romantică Iubire în India (Sydney: Sarbatoare Publications, 2008).
Cărţi în limba engleză
Awaiting the World Saviour in India: Basic Scriptural References, and Modern and Contemporary Perspectives (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Awaiting the World Saviour in the Middle East: Basic Scriptural References, and Modern and Contemporary Perspectives (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Hermeneutics of the Sacred: An Introduction to Mircea Eliade’s Phenomenological Approach to the Study of History of Religions. (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
From St. Augustine to Samuel Huntington: A Study of Just War Tradition, Human Rights and the Clash of Civilisations (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Long Road to Peace: Studies in International Regional Conflicts (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Love Story in India: Mircea Eliade birth centenary volume – Romantic prose (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).