Noi NU suntem urmasii Romei (Napoleon Savescu)

Blestemul “Păsării Phoenix” 

(Tezaurul de la Pietroasa)

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca “Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat “Roman” in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume “Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul “Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de “Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat “Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis “Fantina Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, “Lacul Vulturului”.

Fig. 63. Asa arata asa zisa Closca, Fibula mare de aur, cu granate si alte pietre semipretioasei Sa vedem cum este descrisa aceasta Closca in cartea domnilor Ii Miclea si Ri Florescu, Daco-Romanii, Edi Meridiane, 1980, pg 211: pe un schelet constituit tot dintr-o fibula de tip cu capete de ceapa este asezat un scut cu partea superioara rotunda si cea inferioara evazata, pe care a fost sudat un tub tronconic ajurat, terminat in cap de pasare de prada (ciudat cap de closca !). Pe scut, un plas-tron central, marginit de doua fisii rombice, arcuite, incearca sa redea penajul: o retea de celule paralele si circulare, dispuse simetric, incadreaza un mare caboson din cristal de stinca si mai multe cabosoane mai mici, circulare si patrate, din granate si turcoaze. Patru fisii triunghiulare, acoperite cu motivul ochiului de paun, redau aripile si picioarele vulturului (sa fi uitat autorul ca este vorba de closca?), iar doua fisii triunghiulare cu virful in jos, impartite in mai multe celule in forma de para, incrustate cu granate, incadreaza doua siruri verticale de cabosoane din cristal de stinca, granate si turcoaze si un sir orizontal care formeaza limitele plastronuluii Aceste fisii figureaza coada in evantai a vulturului. De marginea de jos atirnau patru pandantive din aur ajurat si cristal de stinca. Gitul vulturului este incadrat cu granate in forma de inima cu virful in jos. Vedem din nou cum o greseala spusa de doua ori devine un adevar istoric! Uitati-va si dumneavoastra pe gitul asa-zisei closti si vedeti unde este situat virful inimii, in sus ori in jos! Daca saracul Odobescu a descris gresit directia virfului inimii, nici acum dupa mai bine de un secol lumea nu vrea sa vada ce putem cu totii savedem. Si cum am spus-o de multe ori: ominciuna repetata devine un adevar si un adevar neglijat trece in spatiul ocult! Asa este si cu asa-zisa noastra istorie, unde dogma joaca un rol esential: crede si nu cerceta! Ce ne-au spus vechi cronicari, din manastirile evului mediu, este un adevar de necontestat; cind scoala ardeleana a decis ca noi suntem urmasii Romei, chiar daca Bogdan P. Hasdeu a declarat-o greseala istorica, noi continuam sa-i credem pe ei si sa refuzam sa vedem adevarul, asa cum cei ce descriu si redescriu inimioarele de pe gitul Pasarii Phoenix refuza sa le vada ca sunt cu virful in sus si continua ... din greseala in greseala spre victoria finala.

Fig, 64. Patera din tezaurul de la Pietroasa, avind un diametru de 25,7 cm, formata din doua foi de aur, cea inferioara mai groasa si unitara, cea superioara decorata prin ciocanire cu motive figurate, grupate de la margine spre interior, dupa cum urmeaza: registrul limitat de profile, care formeaza chenarul, este decorat cu un vrej de vita de vie cu frunze si struguri, depasind uneori marginea inferioara; apoi un amplu registru circular, cuprinzind saisprezece figuri, identificate dupa imaginatia fiecaruia. Daca Odobescu, care am remarcat cum vedea lucrurile pe dos, le considera personaje ale panteonului gotic, Cezar Bolliac, initiatorul studiilor arheologice in Romania, exprima urmatoarea opinie, in Trompeta Carpatilor, an 1870, nr. 876, pg 3: zica cine orice va zice, zvircoleasca-se oricit vor putea arheologii nostri, vasele de la Petroasa sunt vase dacice, cu stil dacic, pe un cult din Dacia.

Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri “bantuite” de Legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, “Simbra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, “pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret “de nimic” unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai “inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de “Closca cu puii de aur”.

In realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si-un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, in fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si “Bukolion”, sau “Vukalan”), poate ca nu se inseala de fel. Comoara despre care vorbim a fost gasita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include “Piatra Soimului”, “Cuibul Corbului”, “Fantina” si “Lacul Vulturului”. Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de “Closca”?!

Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita “Pasare Phoenix”. Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura “Semper Avis”). Ea constituia o Zeitate Solara consacrata Astrului Zilei care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii la 700 de ani, iar dupa altii la “doar” 509. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, “cuibul” se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale si continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.

Dar sa comparam acum descrierile “Pasarii” in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei “Closte” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot: “Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste”. Dupa Pliniu cel Batran, “…cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia tocmai pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”. 

Fig. 65. Mult mai pragmatic , N. Densusianu, descrie un segment din patera de la Pietroasa astfel: Apollo (Aplo la daci, dupa unii sinonim cu Zalmoxis N.A,) zeul luminii, al pastoriei si armoniei, asista la sarbatoarea hiperboreilor in onoarea divinitatii Terra Mater. Linga zeu se vede figurat Ianus, regele hiperboreilor, avind pe cap ornamente arimaspice, in mina dreapta o 

diadema, ca insemne ale demnitatii, in stinga un arc cu coada infasurata si jos ca atribut un delfin, emblema puterii sale peste mari. Langa Ianus un prunc, personificatia Anului Nou, aduce ca dar un cos cu un spic mare de griu, iar in mina stinga tine o palma, simbol al tuturor succeselor fericite.

Fig. 66, 67. Aceasta figura centrala, in jurul careia se pare ca tot universul mitologic dacic se invirte, m-a intrigat cel mai mult. Poate si datorita faptului ca marind-o la maximum pe computer, nu i-am putut vedea fata, asa cum o descria N. Densusianu, deoarece fotografia este 

facuta, de sus, perpendicular pe aceasta patera. Asa ca va rog sa va uitati si la figura 64, pentru a o observa mai bine. Ea o reprezinta pe Gaea, sau Terra Mater, Mama Pamintului. Ea 

se ridica in mijlocul acestei patere cam 7,5 cm si este infatisata sezind pe un tambur circular, decorat cu un vrej de vita de vie, cu frunze si struguri. Ea poarta o tunica lunga, fara mineci, e incinsa peste mijloc si tine cu amindoua miinile, linga piept, un pahar de forma conica. Zeita se distinge printr-o figura nobila, majestuoasa si plina de siguranta. Tipul ei nu este nici grecesc si nici gotic. Trasaturile ei fiind caracteristice pentru o fizionomie din zona Dunarii 

de Jos, o fizionomie dacica. Parul il are strins intr-un coc, ridicat in sus, la spate. Inauntrul acestui prim cerc, si deci in jurul zeitei primordiale, la picioarele ei se odihneste un pastor, avind la picioare un ciine, prietenul sau cel mai bun. Ii urmeaza un leu, doi magari si o leoaica. De fapt leul si leoaica o flancheaza pe Mama Pamintului, in dreapta si respectiv stinga. In cerc, in jurul lor se gasesc 16 figuri de zei si zeite, formind un cerc solemn, aducindu-si omagiile lor Zeitei Mame.

Si, conform cercetarilor geografului Mela, “Panchea” se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici, adica Muntii “Cernei” de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a Religiei pre-Crestine poate fi localizata concret intr-o legendara regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior “Dunare”), din apropierea susnumitilor Muntilor Ceraunici.

Iata, prin comparatie, cum se prezinta “Closca” noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, “Closca” prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin.

Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-si insuma anii dedicati studierii pasionate a respectivului tezaur intr-o monumentala lucrare publicata la Paris, “Le Tresor de Petrosa”, “uita” insa a o mai numi “Closca” pentru a se referi, in schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la “gatul Vulturului”, care ii aparea incadrat cu granate avind forma unor inimioare cu virful in jos (personal, in fotografii, eu le-am vazut totusi cu virful in sus!). Si tot el, Odobescu, vorbeste in detaliu despre “ciocul si ceafa Vulturulu”, de asemenea ornate cu granate de o marime apreciabila. Si intrucit la stravechiul popor Carpato-Dunarean (pelasgic-tracic), cu deosebire in cadrul cultului religios, toate isi aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmind in consecinta, ca avem de-a face cu figura celebrei Pasari, careia un artist anonim ii va fi dat “viata” dupa un model strict traditional! De altfel, atunci cind, in anul 1885, prof. N. Densusianu lucra la a sa “Dacie Preistorica”, el nu uita sa mentioneze “Octoihul Slavonesc” tiparit la 1575, in care Pasarea Phoenix este descrisa printr-un detaliu suplimentar, acela de a tine in cioc o Cruce incirligata de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui “renascut” odata cu aparitia Primaverii. Si tot astfel apare Ea si in “Psaltirea Slavo-Romaneasca” din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).

Mai tarziu vom gasi Phoenixul ca Pasare Heraldica in emblemele Tarii Romanesti, fiind reprezentata exact in momentul depunerii cuibului deasupra unor flacari regeneratoare, avand deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia “Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci in total 9 astri “veghetori” ai Eterniatii sale, iar in cioc tinand acum traditionala Cruce crestina ce avea a inlocui primordiala zvastica (vezi “Pravila” tiparita la Govora in 1640). Dar si “istoricii” ceva mai nechemati in domeniu au un drept al opiniei personale, iar acestia, fara a cerceta prea mult covarsitoarea semnificatie din substratul acestei descoperiri, s-au grabit in a cataloga prima reprezentare mondiala autentica a legendarei Pasari Phoenix drept o “amarata” de “Closca cu pui”! Cand, de fapt, “puii” sugereaza simbolic tocmai eterna renastere a Phoenixului din propria-i cenusa, ca mici duplicate menite a reface, iarasi si iarasi, Divinitatea originara! Dar asa-zisii “istorici” ai nostri de ieri si de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucuresti volumul “Heraldica Romaniei” scris si redactat de o anume doamna Maria Dogaru, care mi-a placut pe alocuri dar mi-a lasat pe ansamblu un gust pe care doar cu indulgenta il pot numi “amar”, vazind cum sunt, deliberat, omise ori trecute “pe linie moarta” nenumarate informatii si rationamente considerate, probabil, “inconfortabile politic”… cum este crucea pelasgica, sigur ca m-am simtit jenat pentru nerespectarea adevarului.

Dar, asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cit si a profitorilor ce le-au rivnit ulterior, putem spune si dezvolta, in premiera mondiala, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar atat Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la fel de repede si straniu, de obicei in mod violent. 

Fig.68. Diferite reproduceri ale verigii de la Pietroasa, asa cum le prezinta N. Densusianu in 

Dacia Preistorica, Edi Meridiane, Bucuresti, p. 428, 1986.

In iarna anului 1875, comoara este furata din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de catre un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi impuscat intr-o impulsiva incercare de evadare. Insusi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului “Pseudo-Kynegheticos” (“Fals Tratat de Vanatoare”) se sinucide in mod bizar, la scurt timp dupa ce “indrazneste” a publica “Le Tresor de Petrosa” tocmai la Paris, deci nu in Romania, tara sa de origine. La inceputul veacului nostru, “inteligentul” Guvern roman din timpul Primului Razboi mondial face o greseala istorica: evacueaza tezaurul Tarii, inclusiv “Closca cu puii de aur”, la Moscova spre a-l salva de armatele Puterilor Centrale, “uitand”, probabil, vechea zicala dupa care… ce ia muscalul, e “bun luat”! Insa, de indata ce Phoenixul pelasgic “se trezeste” retinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriasei Rusii incep sa se petreaca uriase nenorociri (vezi si “Dacia Secreta”, de Adrian Bucurescu): are loc o lovitura de Stat bolsevica ce instaureaza un sistem social negand existenta oricarei Divinitati (iar “Pasarea” noastra reprezinta, totusi, puterea si deci mania unui Zeu, acela al Soarelui, exact precum in blestematele comori ale Faraonilor), intreaga Familie Imperiala a Tarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate suprema in momentul acelei “preluari” a Tezaurului o sfarseste violent – fiind executata si are loc razboiul civil. Mai tarziu, milioane de rusi pier atunci cind Germania ataca U.R.S.S., si inca si mai multi din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist in general. In plus, mai toti conducatorii Romaniei care fie n-au reusit (cazul lui Antonescu), fie nici macar n-au dorit recuperarea “Pasarii Phoenix” din locurile straine “cuibului” Ei (cazurile Dej si Ceausescu) urmau sa sfarseasca de moarte nenaturala, deseori intocmai lui Pantazescu, Odobescu sau Tarului Nicolae al II-lea!!

Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: “Casa (Neamul) in pace sa-ti fie”, dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: “Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)”.

Sursa ... http://www.dacia.org/carte/149-172.pdf

.

Aparatul lui Uriel in Dacia - Adina Mutar

Aparatul lui Uriel in Dacia

August 5, 2011 · 04:34 | Autor: Adina Mutar

In cartea „Aparatul lui Uriel”, doi cercetatori britanici au reconstituit „computerul ceresc” din Cartea lui Enoh si au obtinut calendarul solar de la Sarmisegetuza.

„Aparatul lui Uriel” de la Sarmisegetusa era mai mobil, cu elemente din lemn

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicatiile din „Cartea astrilor cerestri” a patriarhului antediluvian Enoh.

„Cartea astrilor ceresti” a lui Enoh cuprinde invatamintele pe care ingerii le-au lasat unor oameni, alesi de ei, ca sa masoare „traseele astrilor si relatiile dintre acestia, potrivit claselor lor, teritoriului si anotimpului (…) precum si legile lor”.

O „cale in dar”…

„Aparatul lui Uriel”, de Christopher Knight si Robert Lomas, reconstituie sactuarele circulare cu rol astrologic si astronomic

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar (”cale in dar”), ale carui elemente erau „stalpi, portaluri si ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o „potcoava” din 21 de stalpi in centru – locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau miscarile Soarelui si Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozitiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cartii lui Enoh”, ingerul Uriel i-a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale carui elemente difereau de la zona la zona, in functie de latitudinea de la care se faceau masuratorile. De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viata sedentara si dezvoltarea societatilor. Cine erau acesti ”mesageri ai lui Dumnezeu”?

… data de mesagerii lui Dumnezeu

Lomas si Knight au respectat indicatiile din Cartea lui Enoh si le-a iesit calendarul de la Sarmisegetusa

Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodata inclusa in invataturile religioase pentru popor, pe motiv ca ea nu putea fi inteleasa cu mintea omeneasca. In aceasta sunt descrise faptele ”ingerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niste fiinte foarte speciale, foarte inalte, care au incalcat multe porunci divine, ba chiar si-au luat de soate pamantence, fapta pentru care nu au fost iertati, mai ales cand li s-au nascut copii uriasi. Aceasta este si singura referire la ei ramasa in cartile Vechiului Testament. “Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau uriasii care au fost in vechime”. Din “Dictionarul de mitologie generala” al lui V. Kernbach, aflam ca Enoh a fost un patriarh care a trait inainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l-au luat cu ei 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.

Impreunarea mesagerilor cu pamantencele

Cercurile de piatra de la Avebury sunt mai vechi decat cele de la Stonehenge

Enoh a lasat marturie scrisa ca mesagerii lui Dumnezeu pe Pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samiza. Citam cateva paragrafe din traducerea lui Kernbach :

“1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase;

2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele;

3. Atunci Samiza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti atinge scopul;

4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre;

5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte;

6. Si s-au jurat intre ei cu blesteme reciproce (…)

10. Si ei si-au ales fiecare cite o femeie si s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si proprietatile radacinilor si ale arborilor;

11. Si aceste femei au ramas grele si au nascut uriasi”.

Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, ”iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele”, aducand asupra lor si a progeniturilor mania divina.

Invatatura pentru oameni

Se poate presupune ca Enoh era fiul unui ”mesager”, astfel s-ar explica de ce s-a bucurat de simpatia lor si mai ales de ce era atat de longeviv. ”Mesagerii” l-au luat in calatorii timp de 200 de ani, unele spatiale, atat de departe, incat “Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin” ( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). L-au dus si intr-un tinut indepartat, unde Uriel si ceilalti s-au straduit sa-l faca sa priceapa cum se construieste ”computerul” astronomic, cercetat in detaliu de britanicii Lomas si Knight. Apoi, l-au pus sa scrie – in 366 de manuscrise, cate unul pe an – tot ce-i aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i instruiasca in citirea operei, dupa care l-au luat cu ei.

Locul secret unde a fost instruit Enoh

Enoh a fost dus de ingeri intr-un loc secret, unde ingerul Uriel i-a aratat un ”aparat” cu care se putea masura ”traseele astrilor si legile lor”, precum si „ce se intampla in toti anii din lume pana cand se va termina noua creatie”. Refacand aparatul lui Uriel, dupa ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si-au dat seama ca acesta corespunde megalitilor de la Stonehenge si au concluzionat ca acolo, in Campia Salisbury, isi avusesera observatorul ingerii si acolo fusese dus Enoh. Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decat spun istoricii (3.000 – 1.600 i.C), ori nu acolo a fost dus! Insa cei doi britanici mai pierd din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „ la vest, se ridica un munte mare si impunator, de cremene”! Ceea ce nu se afla la Stonehenge! Mai interesant decat locatia initierii este insa ”computerul” reconstituit de ei si inclus in cartea lor ”Aparatul lui Uriel”. Acesta arata exact ca… sanctuarul de la Sarmisegetuza, mai precis, ”calendarul solar”, cu tot cu observatia orientarii lui pe directia N-S si E-V si cu calcularea aproape moderna a anului! Paul Lazar Tonciulescu, in “Impactul Romei asupra dacilor”, scria ca ”dacii cunosteau si foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna. Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu ajutorul unor stalpi dispusi in forma de cerc, asa cum le-a iesit lui Knight si Lomas. Insa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare fata de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta parand a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Cunostintele astronomice si astrologice ale dacilor

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decat Stonehenge

Iordanes, care i-a cunoscut pe daci prin sec.VI e.n., consemna ca: „ in timpul marelui preot Deceneu, dacii stiau teoria celor 12 semne zodiacale, cum creste si scade orbita Lunii, cu cat globul de aur al Soarelui intrece globul pamantesc, sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec de la rasarit la apus, eclipsele, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”. Adica, exact ce il invatase ingerul Uriel si pe Enoh. Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza si de Stonehenge, a observat ca aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care sectioneaza vatra de foc imparte cercul exterior in doua jumatati egale din punct de vedere al pozitiilor stalpilor: de doua ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cat si la Sarmisegetuza, prezinta un numar identic de pozitii: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica. Nicolae Popa considera ca ambele monumente tin de aceeasi traditie cultural-religioasa a unor populatii neolitice si au servit atat la masurarea timpului, cat si pentru o destinatie ritualica. Constructia de la Sarmisegetuza ar dovedi in plus, fata de cea de la Stonehenge, un grad inalt de perfectiune in ceea ce priveste precizia calcularii timpului. Modelul ”computerului ceresc” pe care ingerul Uriel i l-a aratat lui Enoh se regaseste in toate sanctuarele dacilor. Poate in muntii Daciei a avut loc initierea patriarhului antediluvian. In plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici getilor si masagetilor. De catre istoricii straini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decat, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abunda pe teritoriul Romaniei, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetatuia, Racos- 3 sanctuare, si, ultimul descoperit ( in aprilie 2005), de la Sacele, pe dealul Bunloc. Intr-adevar, bun loc! Acest sanctuar este mult mai mare si, se pare, mai complex decat cel de la Sarmisegetuza.

Bun loc, la paralela 45!

„Aparatele ingerilor” de pe teritoriul Marii Britanii si Irlandei au fost durate in piatra, ca ele sa ramana in picioare pentru posteritate. Ale dacilor erau mai „flexibile”, cu stalpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” si din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii daci stapaneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „ cu stalpi, portaluri si ferestre”. I-a ajutat la calcule si „locul bun” pe care l-au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formula de calcul astronomic se simplifica pentru ca tangenta si cotangenta de latitudine este egala cu 1 si se inlocuiesc, iar sinusul si cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se inlocuiesc. Cu alte cuvinte, nu-si scranteau mintea in calcule! De aceea si ”calea in dar” era atat de precisa, in timp ce altii, avand acelasi model astronomic, nu reuseau sa ajunga la precizia ”anului dacic”.

Predictii astrologice

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleasi elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai ca este mult mai masiv

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, incat razele Soarelui care rasare il strabat de la un capat la celalalt doar intr-o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci cand declinatia Soarelui este maxima si incepe iarna astronomica. La acea data, pe intreg globul unde se celebrau cultele Soarelui si al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele sa nu ”inghete” sau sa dispara. Cu acest prilej se faceau si prorociri generale. S-a observat la sanctuarele dacice pozitionarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare insemnatate pentru astrologi. Includerea lor in ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul ca ”mesagerii” i-au invatat pe fiii lor si cum sa prevada ”ce se intampla in toti anii”, sub aspect zodiacal. Toti astrologii care se respecta tin cont de ”nodurile Lunare”, pentru ca Nodul Sud arata bagajul interior cu care ne nastem, iar Nodul Nord este calea pe care omul o are de parcurs. Din perspectiva geocentrica, Nodurile Lunare rezulta direct din miscarile Lunii si Soarelui in jurul Pamantului, care influenteaza dimensiunea spirituala a vietii. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, actiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivitatii.

Sursa ... http://www.enational.ro/romania-mea/aparatul-lui-uriel-in-dacia-65357.html/

Simbolismul lupului dacic

Stindardul national al dacilor era format dintr-un dragon ridicat in varful unei sulite. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii insisi i-au dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin ingemanarea a doua animale: capul de lup si trupul de sarpe, ambele avand o simbolistica foarte bogata si plina de surprize.

Stindardul dac este in sine un simbol initiatic ascunzand in sine atat imaginea Principiului cat si imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Sub semnul lupului

Dragonul cu cap de lup si corp de sarpe sintetizeaza in sine insusi intregul simbolism zamolxian intrucat atat lupul cat si sarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestandu-se in cadrul ciclului se "descompune" in energiile creatoare, masculin si feminin, zeul si zeita, Apollo si Artemis, desemnati prin serpii Caduceului Hermetic ce tind sa se reuneasca in varful sau in ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplina a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichitatii aflam ca Apollo/Zamolxe se mai numea si Lycos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetica deloc intamplatoare Lycos devine ceea ce in greaca inseamna lumina. Nu intamplator insula sfanta a lui Apollo se numea Leuke (Alba, Luminoasa) echivalenta fiind cu Avalonul celtic si cu insula fericitilor din mitologia greaca. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. In plan material el este Soarele, Cerul cel care da lumina atat de necesara vietii.

Interesant este faptul ca lumina alba cuprinde in sine cele sapte culori ale spectrului vizibil, dupa cum Principiul cuprinde in sine toate toate formele manifestarii. In plan spiritual el este "lumina" initierii dobandita prin cunoasterea adevarurilor transcedentale.

Pe de alta parte, numele Daoi sub care erau cunoscuti dacii in antichitate devine in dialectul traco-frigian daos, care in talmacire inseamna lup. Prin urmare, dacii se identifica cu lupul, animal totemic desemnandu-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult, printr-o alta asimilare lingvistica, atat Daos cat si daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dadeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunarii de jos, din Dacia straveche, pe care ii considerau :cei mai vechi oameni de pe pamant" deci oamenii primordiali.

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmand datele expuse este ca Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos - Zamolxe/Apollo.

Peste tot intinsul lumii unde s-au asezat pelasgii (dacii preistorici) acestia au pastrat amintirea lupului. In Asia Mica, bunaoara, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacica, aflam toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycla. Intr-o alta parte a lumii, in nordul indepartat de aceasta data, Odin, zeul spiritualitatii germanice, era mereu insotit de doi lupi. Intemeierea Romei se afla si ea sub semnul lupului ceea ce ne arata ca, inceputurile sale, cel putin epoca regala, se afla in legatura cu Centrul Spiritual din Carpati.

Daca avem in vedere consideratiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, tara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia straveche care prin aceasta se legitimeaza drept "tara Lupului"! Aceasta cu atat mai mult cu cat Ovidius, poetul roman axilat la Tomis, ne spune ca a fost silit sa traiasca sub "axa lui Lykaon". Aceasta axa a lui Lykaon nu este alta decat Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul careia Zamolxe/Apollo (lykos) trimitea Lumina Cunoasterii (Lyke) pe pamant. Aceasta Coloana Luminoasa peste care coboara literalmente lumina din cer si, in acelasi timp, Coloana marelui Lup Luminos (Alb) - zamolxe/Apollo.

Preluat de la ... http://quadratus.wordpress.com/2008/11/14/simbolismul-lupului-si-al-sarpelui-dragonul-dacic/

Mitologie lupul dacic

Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.

Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti". Cu alte cuvinte stindardul dacic avea o semnificaţie spirituală şi aşa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem şi pentru lup.

In "De la Zalmoxis la Gengis-Han" Mircea Eliade avansează o interpetare a acestui simbol sub titlul Dacii şi lupii. Ea pleacă de la numele de daoi pe care-1 dă Strabon dacilor şi de la substantivul daos, care in frigiană înseamnă lup. Daoi ar insemna lupii. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Mircea Eliade îşi alege exemplele din aria lingvistică de sigură înrudire eu tracii şi cu dacii. Oraşul Daousdava, din Moesia inferior, intre Dunăre fi Balcani, însemna „satul lupilor". O ramură scită care bîntuia la răsărit de Caspica se numea daoi, dupã latini Dahae, iar dupã greci daai, foarte probabil din rădăcina iraniană dahae — lup. La sud de Caspica era Hyrcania, în iraniana de răsărit Vehrkana, in cea de apus Varkana, din rădăcina vehrka — lup. Toate înseamnă „ţara lupilor". La Arcadia erau lycaonii, după cum Lycaonia sau Lucaonia în Asia Mică. Laconia spartanilor ţine tot de această rădăcină. Exista tot în Arcadia un Zeus Lycaios, după cum exista şi un Apollon Lycagenetul. Lyca corespunde lui lup, iar Apollo este cel născut din lupoaică. Exemplele lui Mircea Eliade sînt mai numeroase şi ele pot fi sporite. Demonstraţia este făcută din unghiul antropologic al popoarelor care poartă numele unul animal, în cazul nostru, al lupului. Explicaţia prezenţei capului de lup pe steagul dacilor trebuie căutată aici. Mai complicat este ritualul de iniţiere al tinerilor lupi, adică al tinerilor organizaţi în asociaţii bărbăteşti închise al căror rost este de a trece acele examene care să-i facă să semene cu carnasiera pe care şi-au ales-o ca emblemă. De obicei, cel care vrea să împrumute pină la confundare calităţile fiarei pe care o vînează este vînătorul. Ucigînd-o, îmbrăcîndu-i pielea el se transforma în animalul-zeu. Carnasierul este modelul exemplar al războinicului. Este interesant că dansuri ale lupilor se joacă de anumite triburi înaintea plecării Ia război.

Pentru Mircea Eliade dacii sînt o confrerie războinică al cărei simbol a fost lupul. Dificultatea ar fi aceea a deosebirii de nume : dacii (deci lupii) sînt tracii nord dunăreni din vest, pe cînd cei din răsărit se numesc geţi. Sînt şi aceştia tot lupi ? Exemplele privind Hercynia, deci orientul, ar fi un răspuns. Dar mai sînt si altele. Răsăritul se închina şi el lupului. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Informaţiile ni le dă Mircea Eliade. Asemenea stindarde au pătruns si în armata romană. Dat fiind că ea era alcătuită din elemente etnice răsăritene, faptul nu e de mirare. Dar ceea ce vrea să retină Mircea Eliade este frecvenţa simbolului lupului la traci, la iranieni si la germani. La aceştia din urmă el menţionează obiceiul de a îmbrăca blana animalului (lup sau urs) ca si frecvenţa numelui Wulf-Wolf. (Apostolul creştin al goţilor se numea Wulfila). Dacă răsfoim cărţile literaturii române lupul ne apare ca personaj la Mihail Sadoveanu de mai multe ori ca si la Vasile Voiculescu, care i-a închinat câteva povestiri memorabile între care Luparul, Spiridon Popescu, alt scriitor al „Vieţii Româneşti" îndrăgostit de vînătoare ca si Sadoveanu, a scris o carte de însemnări despre vînătorile de lupi. Este o carte scrisă cu ştiinţă despre obiceiurile lupului si mijloacele cu care trebuie să fie prins. I.G. Vissarion a istorisit şi el cum se prinde lupul în capcană. Mai toţi scriitorii care au avut şi patima vînătorii au scris despre lupi. Dinu Nicodim a compus o carte mare intitulată Lupii. Alături de Vasile Voiculescu la care lupul capătă o proiecţie mitică se află însă poetii. Dintre poeziile literaturii române închinate faimoasei si totemicei jivine citam aici Lupul de Octavian Goga.

"Te-am auzit cum hăuleai departe,

Infiorînd pădurea-nzăpezită,

Bătrîne lup, cu gura istovită,

Etern pribeag al câmpurilor moarte.

Te-am auzit cum hăuleai departe

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele

Ce mă gonesc cu vifore turbate,

Am priceput chemarea ta de frate,

Şi-am priceput că-n noaptea fără stele

Tu eşti tovarăş visurilor mele...

Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,

Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,

Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,

Iţi plîngi prin codri ura solitară

Tu înţelegi un suflet fără tară...”

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt românesc :

„Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît sciţii, cit şi elinii stabiliţi in Sciţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma".

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup. Romulus Vulcănescu compară în Măştile populare aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului.

In sfirsit folclorul vorbeşte si el de lupi, ca animale fantastice. Mai multe basme conferã lupului un rol decisiv, superior chiar celui al lui Făt Frumos, dependent in aceste versiuni de el

Citam dintre ele pe cel din colecţia Ispiresecu, Lupul cel năzdrăvan. Literatura cultã oferã şi ea puncte de sprijin in directa persistenţei unui interes specific faţă de această sălbăticiune. Mihail Sadoveann atinge tema, Spiridon Popescu scrie „Din povestirile unui vînător de lupi”. Voiculescu ii retine semnificaţia magicã si miticã „In Schimnicul” si „In mijlocul lupilor”. Calendarul păgîn ascuns în spatele celui crestin consemneazã multe zile ale lupilor între care plini de temei rãmîne Sf. Andrei. Foarte numeroase sînt numele Lupu in onomastica româneasca. Se stie, de altfel, cã cea mai veche onomasticã romaneascã este cea care preia numele de referinţă din flora si fauna locului. Două sînt numele care trec din sfera faunei carpatice în onomastica masculinã româneascã : Lupu si Ursu. Restul sînt supranume, (porecle) si nu au regimul de excepţie al acestora care indicã un traiect vechi către cultul celor douã sălbăticiuni. Evident, aceasta e onomastica veche, slavul Vîlcu traducînd (ca si ungurescul Farcas) pe mai vechiul Lupu, adică inversul a ceea ce au afirmat unii glosari ai onomasticii româneşti. Din onomasticã lupul a intrat si in toponimie. G. Cosbuc reţinea rãspîndirea numelui Lupu. In orizontul tracic lupii au ocupat, alăţuri de ursi, ca fiinte cu valori supranaturale, un loc de rangul întîi, ale cărei urme le constatăm şi azi."

Preluat de la ... http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=94

Stindardul geto-dac

Stindardul geto-dac, lancea ce poarta în vârf capul de lup cu coada de sarpe, ne este îndeobste cunoscut din reprezentãrile de pe celebra Columnã a lui Traian. În eseul nostru cãutãm a interpreta esoteric acest stindard încercând a da un sens unitar celor trei elemente simbolice: sarpele, lupul si lancea.
Lupul
Lupul este sinonim cu sãlbãticia dar mai ales cu dârzenia si nesupunerea. El este un simbol pozitiv dacã tinem seama cã lupul poate vedea noaptea; este un simbol al luminii, solar, erou rãzboinic, strãmos mitic. Este sensul pe care i-l dau nordicii si grecii, care este atribuit lui Belenos, respectiv Apollo (Apollo Lykaios).
Lupul poate fi un simbol totemic colectiv; în manierã freudianã lupul ar putea fi Tatãl ucis ritualic si care devenind strãmos protejeazã ginta. Nu este de neluat în seamã mitul Lupului Alb, cel care vegheazã si ajutã la trecerea cãtre „celãlalt tãrâm”. Redãm un fragment dintr-o poezie popularã româneascã în care lupul precum tatãl din Harap Alb îl încearcã pe fiul (urmasul) pornit pe drumul initierii:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.

Dacã dupã cum se poate vedea mai sus lupul este un simbol solar (Lupul Alb); el poate fi si un simbol pãmântean, chiar chtonic, amintind întru aceasta lupoaica lui Romulus si Remus. Hades de asemenea îmbrãca o hainã din blanã de lup, iar zeul mortii la etrusci avea urechi de lup.
În imaginile din evul mediu european, vrãjitorii cel mai ades se prefãceau în lupi pentru a merge la sabat, iar vrãjitoarele purtau la aceleasi ocazii jartiere din blanã de lup. Credinta în licantropi sau vârcolaci este atestatã în Europa din antichitate. (Vergilius o mentioneazã.) Potrivit lui Collin de Placy, Bodin povesteste cã în anul 1542, într-o dimineatã, au fost vãzuti circa o sutã cincizeci de vârcolaci într-o piatã din Constantinopol; iar mitologia scandinavã îl înfãtiseazã pe lup ca un devorator de astre.
Astfel simbolistica lupului este ambivalentã, Lupul Alb solar, Protectorul, cãruia i se opune lycantropul devoratorul luminii. (Vârcolacii mãnâncã luna.)
Ca simbol totemic Lupul Alb ar putea fi Tatãl Primar cel care învingând licantropul devine simbolic lup precum Dragos ucigând bourul devine el însusi Bour si strãmos protector al Moldovei.

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/armata_daca/stindard.htm